"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
"Dumneavoastră nu vă place nimic! Iată de ce vi se pare totul trist şi urât. Viaţa e frumoasă când ştim s-o iubim; dar, ca să fim fericiţi, trebuie să ieşim din cercul propriului nostru eu. E de ajuns să trăim puţin alături de ceilalţi, să comparăm fericirea noastră cu durerea altuia, durerea noastră cu fericirea altuia, şi să încercăm să cunoaştem, să luptăm, să trăim în strânsă legătură cu natura, să o admirăm când e frumoasă, să i ne împotrivim când e rea, şi să ne simţim mândri că suntem oameni, fericiţi că suntem sănătoşi, mulţumiţi că suntem folositori, nouă şi celorlalţi."
"Dragoste şi speranţă" ne propune o nouă poveste de viaţă din decorul sard. Autoarea va aduce în faţa cititorului atât realitatea orăşelului din Sardinia, cu întâmplările şi oamenii săi pitoreşti, cât şi povestea Gavinei Sulis şi a lui Priamo, viitor preot catolic. Sentimentele lor sunt cum nu se poate mai nepotrivite într-o lume dominată de puternica influenţă a bisericii, iar vinovăţia ce se cuibăreşte în sufletul Gavinei îi va determina acesteia alegerile.
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"Avem libertatea de a alege. În cazul alegerii, ne este permis totul; în sensul acesta, ne alegem singuri soarta, în sensul acesta o alegem chiar atunci când rămânem pasivi. Dar ascultă: când se întâmplă, când în viaţa omului se creează o situaţie nouă, cu coordonate total noi de alegere, abia atunci iese la iveală că nu azi, ci ieri, sau acum un an, sau zece, a existat un moment sau un pas, s-a petrecut ceva care purta în sine embrionul a ceea ce astăzi, în clipa de faţă, este decisiv în problema alegerii, în faţa acestei alegeri omul stă liber şi singur, de neînlocuit prin nimeni şi nimic: o conferinţă la nivel înalt, cu un singur participant. De la acest nivel când priveşte în jos, la vreuna din văile sau potecile vieţii sale, vede semnul acela, grăuntele tainic din care s-a dezvoltat situaţia de astăzi."
"Prin vălul crud al dimineţii de primăvară plutesc mirosurile vagi ale Parisului matinal: anason, rumeguş umed, aluat fierbinte de pâine; iar când trec peste Pont Saint Michel dezmorţirea apelor de un albastru oţelit îmi răcoreşte inima. Se strecoară şi clipocesc în jurul insulei pe care oamenii trăiesc încă din epoca de piatră... Penumbră arămie în enorma biserică cu garguie."
Valoarea incontestabilă a creaţiei a lui James Joyce este binecunoscută publicului cititor, iar operele sale, precum "Ulise", fac obiectul strădaniei studenţilor filologi de multă vreme. Fiind unul dintre autorii greu de analizat şi de decriptat, această culegere de texte a lui James Joyce vine în ajutorul celor ce vor să-i înţeleagă şi mai bine universul. Deşi greu de categorisit genul acesta de scriere, textele pot fi văzute drept schiţe ale unui mare artist, schiţe surprinse în diferite momente, pe diferite suporturi, fragmente ce vor fi folosite şi integrate în opere mai ample. Poetice, halucinante, descriptive, de un umor straniu pe alocuri, aceste scrieri nu sunt menite analizei ci, mai degrabă, ar trebui abordate ca o incursiune în "necunoscutul Joyce-ian" sau ca un privilegiu de a savura fragmente din esenţa creaţiei marelui autor.
"Sandwork-ul expresiv este o adaptare a Tehnicii Lumii şi a terapiei sandplay pentru situaţii în care psihoterapia individuală nu este posibilă. În prezent este aplicată în diferite instituţii publice şi private din Asia, Africa de Sud şi America Latină.(...) Diferenţa majoră faţă de tratamentul psihoterapeutic obişnuit este că adulţii nu sunt psihoterapeuţi, ci profesori, studenţi la psihologie şi pedagogie, asistenţi sociali şi voluntari, care au beneficiat de un scurt instructaj."
Este bine ştiut că, de multe ori, experienţele traumatizante nu-şi pot găsi metode de exprimare potrivite. Acest lucru duce la blocaje şi suferinţe ce trec dincolo de fizic. Poate, cel mai adesea, copiilor le este greu să-şi exprime emoţiile verbal. Asfel, în sandplay, emoţia este transformată într-o formă sau imagine în nisip. Importanţa imaginilor a fost dovedită în studiul traumelor, iar metodele care folosesc imaginaţia au devenit indispensabile în tratarea tulburărilor posttraumatice.
"Harry era bine cunoscut pentru calmul cu care se achita de îndatoriri şi pentru logica lui imposibil de învins. Adevărul era însă că nu şi-ar fi putut duce sarcinile la capăt altfel. Dacă şi-ar fi permis să se lase cuprins de emoţie, ar fi paralizat. Fiecare mişcare, fiecare contramişcare, fiecare decizie, analiză sau estimare ar fi fost împovărată de teama paroxistică de a nu face nici o greşeală.
Logica rece, limpede, fusese singurul lui aliat, dar sub expresia lui atât de impasibilă se ascundeau furia şi frustarea."
Harry, conte de Graystone şi Augusta Bellinger, clocotitoare şi ieşită din canoanele epocii, fac un cuplu cum nu se poate mai nepotrivit. Însă tocmai aceste divergenţe şi nepotriviri dau autoarei "materialul" pentru crearea acestei poveşti spumoase şi încântătoare.
Cunoscută autoare a genului"romance", Amanda Quick nu-şi pierde nici de această dată măiestria şi oferă iubitorilor genului un alt exemplu al inepuizabilei sale imaginaţii. Limbajul simplu, punctat pe alocuri cu "preţiozităţi" specifice epocii, se dovedeşte armonios şi echilibrat, oferind cititorului atât satisfacţia unei cărţi de dragoste cât şi suspansul aventurii şi dezlegării de mistere.
"Ne aflăm într-un nou Ev Întunecat.
Cu secole în urmă, Europa se zbătea în tenebrele propriei nenorociri - populaţia înfrigurată, înfometată, cufundată în păcat şi deznădejde. Omenirea era ca o pădure mult prea deasă, sufocată de uscături, aşteptând trăsnetul trimis de Dumnezeu - scânteia care să aprindă în fine focul ce va să pustiască pământul şi să cureţe uscăturile, astfel ca lumina să poată ajunge din nou la rădăcinile sănătoase.
Trierea este ordinea firească dictată de divinitate.
Întrebaţi-vă ce a venit după Moartea Neagră.
Cu toţii ştim răspunsul.
Renaşterea.
Aşa a fost dintotdeauna. Moartea e urmată de naştere.
Pentru a ajunge în paradis, omul trebuie să treacă prin infern."
" nu se simţea ca un adult. Nu era deloc pregătită. Era ca şi cum se declanşase o alarmă de incendiu în toiul nopţii, şi ea stătea în mijlocul drumului, cu o grămadă de haine în braţe. (...)
Şmecheria este să ai curaj, să fii îndrăzneţ şi să faci diferenţa, îşi spuse. Nu chiar să schimbi lumea, ci doar bucăţica din jurul tău."
Sfârşitul facultăţii... Teoretic deja ţi-ai ales drumul şi acum trebuie să-ţi trăieşti viaţa ca un adult responsabil. Şi dacă nu este aşa? Dacă abia acum începi să alegi o cale, apoi alta, realizând că sunt greşite? Pe de-o parte revoluţionara Emma, pornită să schimbe lumea şi să ducă batălii importante, iar pe de altă parte Dexter, băiatul de "bani gata", care încă nu are nici o ambiţie clară, vor înţelege că viaţa este plină de compromisuri şi dezamăgiri, şi-şi vor fi alături de multe ori, refuzând însă gândul că ar putea fi sortiţi unul altuia.
"O zi" este o carte minunată, un jurnal a două destine diferite, dar iremediabil unite, o cronică a vieţii, aşa cum este ea, dulce-amară, dar totuşi atât de frumoasă.