"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
"- Va veni o vreme, am spus eu, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămaşi care să-şi aducă aminte că ar fi existat vreunul şi că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-şi amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. Tot ceea ce noi am făcut şi am construit, şi am scris, şi am gândit, şi am descoperit va fi uitat, iar toate astea - am făcut un gest cuprinzător - vor fi fost în zadar. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbuşirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conştiinţă şi va exista un timp şi după aceea. Şi dacă inevitabilitatea uitării omeneşti te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că aşa fac toţi ceilalţi."
"Prin însăşi natura lor, copiii sunt meniţi să se joace şi să exploreze lumea cu propriile lor forţe, în mod independent de adulţi. Ei au nevoie de libertate pentru a se dezvolta; când sunt lipsiţi de libertate, ei suferă. Imboldul de a se juca fără să fie îngrădiţi este un imbold fundamental, biologic.(...)
Ceea ce facem este să împingem tot mai departe limitele adaptabilităţii copiilor. I-am împins deja pe copii într-un mediu nefiresc, în care aşteptăm de la ei să îşi petreacă perioade din ce în ce mai mari ale zilei sub îndrumarea adulţilor, să stea la masa lor de lucru, să asculte şi să citească despre lucruri care nu îi interesează şi să răspundă la întrebări cu răspunsuri care nu sunt ale lor şi să pună întrebări care nu sunt adevăratele lor întrebări. Nu facem decât să le lăsăm tot mai puţin timp şi libertate să se joace, să exploreze lumea şi să îşi urmeze propriile lor interese."
Ca om de cultură, ca părinte, ca individ ce şi-a petrecut ani buni în sistemul de învăţământ, vei citi această carte ca pe un duş rece, dar unul binevenit. Pentru că este nevoie ca cineva să explice nefericirea tot mai accentuată a copiilor prinşi în sistemul de educaţie obligatorie, dar şi faptul că devenim, pe zi ce trece, o societate mâncată de depresie şi nemulţumire.
"... cinstiţi-l pe Domnul ca autor al întregului bine; cinstiţi Virtutea, ca fiind destinată să păstreze binele pe care Domnul l-a creat. Dumnezeu ne-a dat minte tocmai pentru a ne deosebi de dobitoace, pentru a putea distinge răul de bine, adevărul de minciună. Cultivaţi-vă raţiunea, ca fiind modalitatea cea mai sigură de a fi pe placul divinităţii şi de a fi utili semenilor voştri. Cultivaţi ştiinţele, ca fiind cele mai sigure mijloace pentru a face raţiunea profitabilă, pentru a restabili dragostea pentru umanitate şi pentru a vă mântui de ravagiile pe care le fac minciunile şi greşelile."
Ritualuri, cronologie, împărţirea pe regiuni, toate aceste aspecte le vei găsi în cartea ce-ţi va satisface curiozitatea cu privire la francmasonerie. Chiar dacă, fără îndoială, din paginile carţii răzbate simpatia autorului faţă de această mişcare, informaţiile sunt în măsură să ne lumineze în ce priveşte aspecte necunoscute ce ţin de "bucătăria" internă a francmasonerie. Simbolurile masonice îşi vor găsi asemănări în tradiţia egipteană, evreiască şi creştină, iar secretele, semnele de recunoaştere, parolele şi doctrinele sunt de asemenea izvorâte din religiile străvechi.
"Anna înţelegea prea bine de ce noul concept despre evoluţie părea incredibil. Secole întregi, aproape toată lumea crezuse că Dumnezeu însuşi crease fiecare animal şi fiecare plantă, că şoarecele şi pisica, fagul şi arţarul erau la fel de înrudiţi precum deşertul şi înaltul cerului sau soarele şi roua din iarbă. Totul era lucrarea Domnului, drept care nici o vietate nu putea evolua spre altă vietate, animalele şi plantele nu puteau dispărea decât cu voia Lui.(...) Teoria evoluţiei respingea total doctrina potrivit căreia Pământul şi toate organismele lui au fost create de o singură divinitate - o uriaşă provocare: cum să accepte oamenii, pe nepusă masă, că evoluţia se desfăşoară singură, fără intervenţia Domnului, pur şi simplu?"
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
"Foarte des mă gândesc la viaţă şi îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar şi acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viaţă. Ieri mă gândeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeaşi oră ca şi cu o zi înainte şi de a face ce am făcut şi cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate?"
Din start trebuie să-mi declar entuziasmul în faţa acestei cărţi. Neaşteptat de bine scrisă, surprinzător de emoţionantă, extraordinar de vibrantă, are toate calităţile pe care ţi le poţi dori de la o lectură reuşită.
Identificarea cititorului cu personajele principale, Camryn şi Andrew, se face firesc, aceştia fiind concepuţi ca reprezentanţii unei generaţii ce nu-şi mai găseşte locul în mijlocul valorilor propăvăduite de societatea în care trăiesc. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să avem curajul să ne luăm rucsacul în spate şi să pornim într-o aventură spre "Nicăieri", o aventură în care să ne căutăm pe noi înşine şi să încercăm să ne înţelegem? Dacă în această călătorie iniţiatică ne-am întâlni şi jumătatea?
"Dantry, privind-o pe Lady Groton, văzu după un timp că şi ea înţelegea frumuseţea dansului. Uitase să-şi bea cafeaua. Ţigara i se stinsese, şi stătea complet nemişcată, privind. Se temuse că s-ar fi aşteptat la ceva ieftin, fiind dezamăgită de dansatoare, astfel făcându-l şi pe el să fie dezamăgit. Într-un sens era un fel de test. Cu mult timp în urmă, fusese convins că ar fi înţeles, dar acum, în seara asta, devenise nesigur şi cam tulburat.
Nu-l decepţionase. Nu-şi pierduse, de-a lungul acelor ani, nici gustul, nici puterea de înţelegere, iar acum, aşezat lângă ea, era din nou acut conştient de perfecţiunea ei, de buna ei creştere şi ţinuta ei distinsă, de îmbrăcăminte şi bijuterii, de părul ei, de graţia mişcărilor, a poziţiei puţin lăsate pe spate, absorbită, ascultând şi privind. Şi, dintr-odată, i se păru că descoperise însăşi esenţa existenţei ei. Îşi spuse: "Face parte dintre ultimele exemple ale unei părţi din lume care va dispărea curând, fiindcă nu mai e loc pentru ea.""
"Katherine, ne-am născut într-o epocă minunată. Schimbarea este iminentă. Fiinţa umană se află în pragul unei noi ere, când îşi va întoarce iar privirile spre natură şi spre ceea ce a fost... spre ideile din cărţi precum "Zoharul" şi alte texte străvechi din lumea întreagă. Adevărurile semnificative îşi au propria forţă gravitaţională şi, în cele din urmă, atrag oamenii spre ele. Va veni o zi în care ştiinţa modernă va începe să studieze cu atenţie înţelepciunea anticilor.Aceea va fi ziua în care omenirea va începe să afle răspunsurile la marile întrebări ale vieţii, încă neelucidate."
" În teorie, dragostea fulgerătoare nu există; cel puţin în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi nu poate exista cineva care să-şi reverse întreaga pasiune într-o singură iubire. În realitate există astfel de oameni - oameni care riscă orice; calmi şi închişi în sine, ei sunt ultimii care să creadă că natura le-ar putea juca o asemenea festă, ultimii care să-şi dorească o astfel de capitulare sau care să ştie când le sună ceasul."
Nu-i poţi dicta inimii să nu simtă. Nu poţi reprima sentimentele. Sau... poţi? Gyp Winton încearcă din răsputeri acest lucru şi aparent şi reuşeşte. Fructul unei pasiuni sfârşite tragic, Gyp refuză să se lase pradă sentimentelor ce au provocat atâtea necazuri părinţilor săi. Căsătoria cu violonistul suedez Gustav Fiorsen, împotriva voinţei tatălui ei, va fi încununarea acestei atitudini calculate. Eroina Gyp va atinge sufletul cititorului, iar evenimentele cărora trebuie să le facă faţă ne vor întări convingerea că este un personaj remarcabil. Va reuşi ea oare să treacă ..."dincolo" de nepăsarea autoimpusă şi să descopere ce înseamnă cu adevărat să iubeşti?