|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
"Pentru că, dacă în acest joc de umbre nimic nu este niciodată ceea ce pare, fiecare dintre noi poate schimba lucrurile."
Pare aproape nedrept prin ce încercări, mai mult decât nefericite, este forţată să treacă Mary Read, neînfricata noastră eroină din prima parte a serie "Femeia Pirat". Vom vedea cum, atunci când pierde tot, deciziile luate îi vor determina cursul existenţei şi vom înţelege că, atunci când totul pare pierdut, mai există încă o speranţă. Emma de Mortefontaine îşi va continua obsesiva goană după Mary, dar şi după fabuloasa comoară, devenind parcă şi mai crudă ca în prima parte. Cititorul va fi introdus în lumea carnavalului veneţian, gustând un amestec de perversitate şi erotism, specific epocii. Ne va bucura să descoperim că "aşchia nu sare departe de trunchi", astfel că vom avea parte de o dublă aventură, atât din parte lui Mary, cât şi a fiicei sale, Ann.
"Harry era bine cunoscut pentru calmul cu care se achita de îndatoriri şi pentru logica lui imposibil de învins. Adevărul era însă că nu şi-ar fi putut duce sarcinile la capăt altfel. Dacă şi-ar fi permis să se lase cuprins de emoţie, ar fi paralizat. Fiecare mişcare, fiecare contramişcare, fiecare decizie, analiză sau estimare ar fi fost împovărată de teama paroxistică de a nu face nici o greşeală.
Logica rece, limpede, fusese singurul lui aliat, dar sub expresia lui atât de impasibilă se ascundeau furia şi frustarea."
Harry, conte de Graystone şi Augusta Bellinger, clocotitoare şi ieşită din canoanele epocii, fac un cuplu cum nu se poate mai nepotrivit. Însă tocmai aceste divergenţe şi nepotriviri dau autoarei "materialul" pentru crearea acestei poveşti spumoase şi încântătoare.
Cunoscută autoare a genului"romance", Amanda Quick nu-şi pierde nici de această dată măiestria şi oferă iubitorilor genului un alt exemplu al inepuizabilei sale imaginaţii. Limbajul simplu, punctat pe alocuri cu "preţiozităţi" specifice epocii, se dovedeşte armonios şi echilibrat, oferind cititorului atât satisfacţia unei cărţi de dragoste cât şi suspansul aventurii şi dezlegării de mistere.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
"Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru de ore pe zi.
Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu."
Cum vedeaţi până acum ...Moartea? Ca pe "Doamna cu Coasa", o hârcă rece şi detestabilă, ce te înhaţă când ţi-e viaţa mai dulce? Mai gândiţi-vă puţin..."Hoţul de carţi" o va aduce la rampă, în lumina reflectoarelor pe Ea, Doamna Moarte, prinsă până peste cap "în treabă", mulţumită Fuhrerului şi care, totuşi, îşi permite o mică indulgenţă: Liesel Meminger, hoaţa de cărţi, a cărei poveste îşi va face timp să ne-o transmită. Cinică pe alocuri, melancolică de multe ori, picturală şi metaforică "peste poate", această naratoare inedită va face din povestea fetiţei, prinsă în vâltoarea evenimentelor celui De-al Doilea Război Mondial, un exemplu de virtuozitate artistică.
Multiplele registre în care poate fi citită această carte fac din ea o scriere extrem de complexă, iar felul în care a fost concepută o face de-a dreptul extraordinară. Este scrisă într-o manieră aproape nonşalantă, o nonşalanţă izvorâtă din cunoaşterea propriei valori, devenind o carte care este bună pur şi simplu, fără să "cerşească" aprecierea noastră. Putând fi interpretată pe de-o parte ca un fantasy extraordinar şi diferit, pe de altă parte ca o bătălie interioară a sufletului adolescentin în derivă, unde aceste "Teritorii" le putem vedea ca o plăsmuire a unei minţi chinuite de copil pentru a putea face faţă necazurilor reale, sau, simplu, ca o metaforă a vremurilor noastre. Ai senzaţia că indiferent cum ai citi această carte şi cum ai interpreta-o, nu poţi da greş. Poate însemna altceva pentru fiecare cititor în parte, lucru care o face atât de intteresantă. Sau ... totul să nu reprezinte decât un vis?
"Mă uit prin găurile umbrelei din iarbă de mare la cel mai albastru cer - un albastru de vară, un albastru mediteranean - şi scot un oftat de mulţumire. Soţul meu - soţul meu frumos şi sexy, cu bustul gol şi pantaloni scurţi făcuţi dintr-o pereche de blugi - citeşte o carte care prezice prăbuşirea sistemului bancar occidental. Din câte îmi pot da seama, se citeşte pe nerăsuflate. Nu l-am văzut niciodată stând atât de liniştit. Seamănă mai mult cu un student decât cu un CEO al uneia dintre cele mai mari companii private din Statele Unite."
Iată spumosul final al controversatei trilogii "Fifty Shades". Dacă în volumul întâi cuplul Anastasia Steel - Christian Gray părea cum nu se poate mai nepotrivit şi cititorul nu întrezărea nici o şansă reală de evoluţie pozitivă a relaţiei, în această ultimă parte, cei doi protagonişti sunt căsătoriţi. Treptat se dezvăluie din ce în ce mai mult din trecutul întunecat al frământatului Domn Gray, iar Anastasia îşi păstrează aceeaşi "pendulare" între supunere şi revoltă, ceea ce, trebuie să recunoaştem, dă întreg şarmul personajului.
Alte conflicte, atât interne cât şi externe, magistral dezvoltate de autoare, îţi vor capta interesul, iar toate firele ce te-au adus până în acest punct al lecturii vor fi soluţionate satisfăcător.
Deşi intimidantă la început, depinde de cititor şi de disponibilitatea acestuia pentru a descoperi pe deplin farmecul acestei cărţi. De la descrieri impresionante, până la crearea unei lumi medievale cu o ierarhie care nu ne este familiară, dar care te intrigă şi te "prinde" iremediabil. Autoarea îmbină perfect realul cu supranaturalul, într-o epocă guvernată de zei şi în care magia influenţează în mare măsură viaţa tuturor. Interpretul principal, Cazaril, reuşeşte să se ridice deasupra aparenţelor, pentru a deveni indispensabil la curte. Chinurile, care l-au transformat dintr-un cavaler războinic într-un om îmbătrânit prematur, îi formează în acelaşi timp caracterul: "Am descoperit că există un loc dincolo de frică. Atunci când trupul şi mintea nu mai pot face faţă. Lumea, timpul...
"Cele mai multe dintre persoanele care au murit în acel accident erau mai tinere decât mine. Aveau o viaţă înaintea lor. Iar eu am fost cruţată. De ce? În ce scop? Trebuie să existe o finalitate, ceva ce nu are legătură cu viaţa mea de până acum. Mai am ceva de înfăptuit. Nu că ar trebui să schimb eu lumea. Problema este doar a mea, a împlinirii mele, ca fiinţă umană."
Julia Bechtel primeşte o a doua şansă la viaţă. Supravieţuitoare a unui accident nautic, îşi va analiza pentru prima dată cu adevărat viaţa, conştientă fiind de oportunitatea nesperată de a o lua de la capăt. Prizonieră a unei căsnicii lipsită de afecţiune, legată de o viaţă stearpă, Julia va descoperi pe insula din Maine că niciodată nu este prea târziu să trăieşti aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi.
"Mai bine mai târziu" este o frumoasă poveste de viaţă, în decorul aspru al Maine-ului, populată de personaje la fel de aspre şi puternice precum valurile ce se izbesc de insula Big Sawyer, cititorul având ocazia să participe la pescuitul de homari şi să cunoască ceva din manevrele necesare acestei meserii. O lecţie despre cum ar trebui să trecem peste convenienţe şi să încercăm să ne găsim propriul drum spre fericirea pe care o merită fiecare dintre noi.
"E adevărat că se străduia să-l cunoască pe Lander ca să se folosească de el, dar cine oare este un ascultător dezinteresat? Ar fi putut să facă enorm de mult pentru el, dacă scopul ei nu ar fi fost crima.
Francheţea lui absolută şi propriile ei deducţii îi deschiseseră multe ferestre care-i permiteau să privească în trecutul lui. Prin ele vedea cum se făurise arma ei.(...) Forţa morice a lui Lander o reprezenta ura, dar ura lui venea din suferinţă şi nebunie."
Un veteran de război se întoarce împotriva celor ce l-au trimis în mijlocul atrocităţilor, fapt care i-a răpit şi liniştea personală pentru totdeauna, dar l-a lăsat şi fără familie. Un astfel de om este, fără îndoială, extrem de atrăgător pentru grupările teroriste. Astfel Michael Lander devine un instrument periculos în slijba grupării Septembrie Negru. Evenimentele se vor desfăşura într-un ritm alert, perspectiva alternând între cea a teroriştilor şi cea a agenţilor guvernamentali. De remarcat este imparţialitatea autorului în analizarea atât a eroilor pozitivi, cât şi a celor negativi, parcă punctând pe faptul că în războiul terorismului linia pozitiv / negativ nu este aşa de bine marcată, ambele tabere făcându-se vinovate de fapte discutabile, cititorul nesesizând nici o clipă "alunecarea" spre vreuna din părţi.
