|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Am două întrebări pentru tine, bine? Doar două întrebări. Nu, hai să fie trei întrebări. O.K. Unde sunt mama şi tatăl meu? Cum se face că sunt singura fără niciun dosar? De ce am migrenele astea îngrozitoare? Şi cine eşti tu? Eşti duşmanul dinăuntrul meu? Sau eşti prietenul meu?
Vocea răspunse imediat: Astea-s mai mult de trei întrebări, Max. Şi uneori, dacă cineva îţi este prieten sau duşman depinde numai de cum priveşti lucrurile. Dar dacă vrei să ştii, eu mă consider prietenul tău, un prieten bun care te iubeşte foarte mult. Nimeni nu te iubeşte mai mult decât mine, Maximum. Acum ascultă. Eu pun întrebările, nu tu. Eşti aici, îmi spuse Vocea chicotind, pentru o mare călătorie. Pentru incredibila şi indescriptibila Maximum Ride."
Dinamică, plină de suspans, neliniştitoare - dat fiind subiectul experimentelor nebune pe oameni -, prima parte din "Maximum Ride" va reprezenta într-adevăr o călătorie la "maximum", un iureş de întâmplări ce se succed cu o repeziciune greu de urmărit pe alocuri, dar care, în acelaşi timp, îţi va seta ritmul lecturii pe ..."fast", aşa că nici nu-ţi vei da seama cum ai parcurs întreaga carte.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
"...am urmărit schimbările din lume (...) Dar îmi place să cred că cred că lumea s-a schimbat în bine(...) Oamenii au făcut progrese surprinzătoare în ultimele secole, au creat minuni.(...) Şi, în graba lor de a crea minuni, au ignorat minunile din jurul lor, au ignorat misterele, frumuseţea. Mituri şi legende trec nevăzute pe lângă ei, ignorate, nerecunoscute."
"Par a fi nebună acum, ştiu. Însă niciodată nu mi-am dat seama că nu am aşa de mult timp. Niciodată n-am auzit tic-tacul ceasului.
Dacă am şti toţi - dacă ar fi o plăcintă cu răvaş pe care s-o deschizi şi să afli cât timp ţi-a mai rămas, oare am trăi vieţi complet diferite? Oare am irosi mai puţin timp? Am aplica mai sârguincios îndemnul carpe diem? Oare?"
Barbara, mamă a patru fete şi soţia lui Mark, se vede înfrântă de destin astfel încât, în puţinul timp rămas, încearcă prin intermediul unor scrisori şi a unui jurnal personal, să transmită ceea ce nu va mai putea prin viu grai celor ce vor rămâne fără ea. Cartea devine atât o impresionantă poveste a unei mame ce încearcă să-şi facă datoria şi dincolo de această lume, cât şi povestea unei familii ce rămâne fără factorul catalizator.
Am citit această carte prin filtru personal, ca pe o punere în scris a propriei drame, cu invidia celui ce nu a beneficiat de vreo scrisoare sau de vreun jurnal, care să îndulcească, poate, realitatea crudă. Cititorul se poate regăsi în personalităţile atât de diferite ale celor patru fiice, cât şi ale celorlalte personaje atinse de pierderea suferită.
"În clipa în care Giff părăsi cabina, Sidony îşi aminti cum îşi concentrase gândurile asupra lui în ziua precedentă pentru a nu auzi din gura lui Gredin lista caznelor cumplite pe care le-ar fi putut folosi Fife împotriva ei. Imaginea lui Giff îi alinase temerile. În acel moment, închipuindu-şi-l cum avea să o predea unui episcop sever care, oricum ar fi fost se afla sub stăpânirea lui Fife, îi venea să-l scuture pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ."
În asprul decor scoţian, cu oameni la fel de aspri şi neînfricaţi, Sidony Macleod va fi atrasă într-un tumult de evenimente menite să apere o tainică comoară a Templierilor. Misiunea dificilă îl are ca personaj central pe Giffard Maclennan, regele furtunilor, un aprig cavaler ce înfruntă atât furia apelor cât şi primejdiile de pe uscat. Cei doi vor porni într-o cursă contracronometru pentru a zădărnici ambiţiile uzurpatoare ale fiului regelui Scoţiei, contele Fife, şi a feri întreaga naţiune de lupte sângeroase.
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.
"Îşi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de verdele - marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul cufundat în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi frunze. Ea era singura persoană trează.
Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl va servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai gândi la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să domnească din nou peste acest oraş. Magia era moartă, Fae fuseseră alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea niciodată nimic de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui regat.
Nu avea un destin. Nu mai avea."
Celaena Sardothien va fi nevoită să-şi "vândă" sufletul pentru a scăpa din minele din Endovier. Promite, în schimbul libertăţii, că va lupta pentru regele Adarlanului. Concursul pentru alegerea Campionului regelui îi va aminti cititorului de "Jocurile foamei", cu diferenţa că aici, deşi cu toţii luptă pentru a scăpa de diverse forme de supunere, scenele sângeroase sunt mai diluate. Pentru Celaena, un asasin pregătit de Arobynn Hamel, nu competiţia reprezintă o mare frământare, ci, mai degrabă, se va dovedi nepregătită pentru valul de sentimente ce o vor năpădi odată ajunsă la castel.
"Există unele locuri care par mai binecuvântate decât altele. Locuri în care te simţi... ca Dumnezeu, cred. Nu am reuşit niciodată să simt prezenţa Domnului într-o biserică. Eu acolo mă simt mai degrabă claustrată, la fel cum mă simt în multe clădiri. Însă există unele locuri de o neobişnuită frumuseţe şi pace şi... sfinţenie. Totuşi, acestea sunt destul de rare. Eu nu m-am bucurat de o vale ca a ta pe când eram copil, sau de o cascadă, de un bazin la baza acesteia sau de o colibă lângă ea. Şi nu am găsit multe astfel de locuri în viaţă, deşi au fost câteva. (...) Am învăţat să stau nemişcată, fără să fac sau să aud sau chiar să mă gândesc la ceva. Am învăţat să fiu. Am învăţat că e de-ajuns să vreau pentru ca aproape orice colţ să devină unul dintre acele locuri speciale... Poate că am învăţat să descopăr acest loc în mine însămi."
Convenienţe sociale, lumi diferite, absolut tot poate fi uitat atunci când întâlneşti dragostea adevărată. Sau poate că e mai greu decât pare? Cititorul pasionat de genul "romance" va afla cum se rezolvă această dilemă, urmărind povestea lui Lily, Neville şi a verişoarei Lauren, cei trei protagonişti prinşi într-o farsă a sorţii.
"Prin uşa deschisă se zăreau două stele palide, sus pe cer. Se uită la ele. Voia să ştie ce stele erau . Se ridică şi se duse pe bâjbâite pe lângă masă, spre uşă. Ceaţa se ridicase şi nu erau vizibile prea multe stele. Una dintre cele pe care le văzuse dinăuntru era steaua albă a verii căreia i se spunea, în Atuan, în propria ei limbă, Tehanu. N-o ştia pe cealaltă. Nu ştia cum i se spunea aici stelei Tehanu, în heraldică, sau care era numele ei adevărat, cum îi ziceau dragonii. Ştia doar cum ar fi numit-o mama ei, Tehanu, Tehanu. "
"Ca de obicei, sultanul părăsi cetatea cu mare pompă, cu un fast demn de cel mai bogat suveran din Europa. Căteva mii de spahii, trei regimente de ieniceri, suita Marii Camere, precum şi o armată de servitori. Era prezent şi marele maestru şoimar şi alţi înalţi dregători, care răspundeau de vânătoare.
Cortegiul străbătu artera principală a oraşului; de-a lungul străzii se buluceau sute de oameni, care îl aclamau pe tânărul monarh îmbrăcat într-o superbă ţinută din mătase albă brodată cu aur."
Se spune că istoria nu este deloc blândă cu cei ce o scriu. Iată că exemplul marelui stăpânitor otoman Suleyman vine să contrazică această idee şi asta pentru că multele scrieri ce l-au avut ca protagonist nu au reuşit să arunce nici o umbră asupra măreţiei lui. "Ultimul vis al lui Suleyman" îţi va purta din nou paşii în timpuri tulburi, unde, de cele mai multe ori, viaţa era incertă, iar războaiele de cucerire erau un fapt obişnuit. Cele patru destine analizate în cartea de faţă, al cavalerului Ogier de Mercoeur, al Alexandrei Lisowska, viitoarea sultană Hurrem, al lui Ibrahim, mare vizir şi prieten al sultanului, şi însuşi destinul lui Suleyman, al devenirii lui, se vor întretăia de-a lungul perioadei prezentate, pe fondul unei fresce istorice de excepţie.
