|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Aşa se face că ideile zămislite doar în închipuire şi îndrăgite atît de tare încît par să aibe un preţ mai mare decît orice lucru socotit de oameni preţios - riscă să fie zdruncinate şi nimicite de contactul cu practica. Artistului ideal i se cere să aibă o tărie de caracter care nu face casă bună cu delicateţea lui; trebuie să-şi păstreze încrederea în sine când lumea incredulă îl asaltează din toate părţile cu necruţătoarea ei neîncredere; trebuie să înfrunte omenirea şi să fie singurul său discipol, din respect faţă de geniul său, cît şi faţă de obiectivele către care se îndreaptă." (Făurar de frumuseţi)
"Focul îşi croi drum spre est, consumând crânguri şi luminişuri deopotrivă, mistuit de o foame furioasă şi de o bucurie lacomă ce-i întinse trupul peste două state.
Gull îşi înfipse pintenii într-un pin de coastă, urcând tot mai sus spre cerul de un roşu funingine. Sudoarea i se prelingea pe faţă, scurgându-se în bandana pe care şi-o legase ca un haiduc modern, măcinând cu dinţii fierăstrăului scoarţa şi lemnnul copacilor. Bucăţi mari de lemn se rostogoliră şi se zdobiră sub el în vreme ce începu să coboare, tăind din mers.
Vâlvătaia pe care încercau s-o aducă sub control dansa, sălta sprintenă dintr-un copac într-altul, înşiruind pale de lumină pe crengi, în timp ce-şi tuna cântarea."
"Sam îşi ridică uşor pălăria panama în faţa ei, iar apoi îşi continuă treaba, îndepărtând noroiul din jurul unui lemn îngropat care, spera el, era parte dintr-un cufăr.
În ultimele trei zile cutreieraseră prin mlaştină, căutând acel indiciu care le-ar fi putut demonstra că nu alergau după cai verzi pe pereţi. Pe nici unul dintre ei nu îl deranja o vânătoare bună, chiar si fără rezultat - era ceva obişnuit în vânătoarea de comori -, însă nu strica niciodată să te alegi cu ceva la sfârşit."
Un vârtej de întâmplări, o goană de colo-colo pe tot Globul, aventuri la tot pasul, presărate din belşug cu adevărate lecţii de istorie, reprezintă, în esenţă, cartea lui Clive Cussler.
"Crescută într-un ţinut pustiu, neglijată de tatăl ei, trăind în mijlocul sclavilor, pe care nu-i putea ajuta şi nici consola, decât cu compasiunea şi lacrimile sale ea se obişnuise să spună:"Va veni o zi când totul se va schimba în viaţa mea, când voi face bine celorlalţi; o zi când voi fi iubită, când voi da inima mea întreagă celui ce mi-o va da pe a sa; până atunci, să sufăr; să tac şi să păstrez dragostea mea drept răsplată celui ce mă va elibera." Acest eliberator, acest mesia nu venise; Indiana încă îl mai aştepta. Nu mai îndrăznea, este adevărat, să-şi mărturisească toate gândurile."
Când am văzut prima dată reclama la această carte, deja ardeam de nerăbdare s-o citesc, mai ales că editura la care apăruse îmi garanta că este printre cele mai de succes scrieri. Am început lectura gândindu-mă că aş fi preferat acţiunea într-o epocă şi o lume familiare mie. Şi totuşi descrierile, acţiunea, ierarhia şi împărţirea acestei lumi sunt atât de bine gândite încât pur şi simplu ajungi să faci tu însuţi parte din ea. Savurezi alături de Cale, personajul central al cărţii, fiorul libertăţii şi al mâncării bune, dar în acelaşi timp parcă simţi şi loviturile primite. O poveste despre prietenie în mijlocul infernului, dar şi despre dragoste. Cu băieţi/bărbaţi puternici, plini de muşchi, cu lupte mustind de testosteron, scrisă într-un ton dur, masculin, este o carte reuşită, aproape un film pe hârtie. Singurul ei neajuns este că te lasă în "coadă de peşte" şi este foarte frustrant să nu ştii anume când "va urma".
"Katherine, ne-am născut într-o epocă minunată. Schimbarea este iminentă. Fiinţa umană se află în pragul unei noi ere, când îşi va întoarce iar privirile spre natură şi spre ceea ce a fost... spre ideile din cărţi precum "Zoharul" şi alte texte străvechi din lumea întreagă. Adevărurile semnificative îşi au propria forţă gravitaţională şi, în cele din urmă, atrag oamenii spre ele. Va veni o zi în care ştiinţa modernă va începe să studieze cu atenţie înţelepciunea anticilor.Aceea va fi ziua în care omenirea va începe să afle răspunsurile la marile întrebări ale vieţii, încă neelucidate."
"Erau momente în care era bucuros că era scriitor, deoarece scriitorii puteau trăi în mintea lor şi nu trebuia să iasă afară deloc. Şi totuşi poate erau compensaţii. Deoarece, când ajunse la ultima staţie şi coborî pe peron, era un bărbat în uniformă ţinând un carton cu numele de Henry Babbacombe scris pe el cu cele mai mari litere şi înţelese că, într-o lume în care toţi erau înfometaţi de recunoaştere, el măcar avea ceva.(...) Era cu siguranţă o lume foarte amestecată şi ciudată, lumea asta de azi, şi probabil chiar captivantă dacă găseşti un mod de a scrie despre ea fără să te implici prea mult în realitate, care bineînţeles că oricum nici nu exista."
Plasarea acţiunii romanului "Tăieturi" în tumultuoşii ani 80, când superficialitatea industriei divertismentului de masă, televiziunea, este într-o fulminantă ascensiune, va da autorului cadrul perfect creării unei satire ce-şi găseşte actualitatea şi în prezent.Ideea "culturalizării" maselor prin intermediul concernelor media continuă să-şi găsească locul şi în viaţa noastră, astfel încât cititorul va primi romanul "Tăieturi" cu entuziasmul pe care-l merită.
"Foarte des mă gândesc la viaţă şi îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar şi acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viaţă. Ieri mă gândeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeaşi oră ca şi cu o zi înainte şi de a face ce am făcut şi cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate?"
Din start trebuie să-mi declar entuziasmul în faţa acestei cărţi. Neaşteptat de bine scrisă, surprinzător de emoţionantă, extraordinar de vibrantă, are toate calităţile pe care ţi le poţi dori de la o lectură reuşită.
Identificarea cititorului cu personajele principale, Camryn şi Andrew, se face firesc, aceştia fiind concepuţi ca reprezentanţii unei generaţii ce nu-şi mai găseşte locul în mijlocul valorilor propăvăduite de societatea în care trăiesc. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să avem curajul să ne luăm rucsacul în spate şi să pornim într-o aventură spre "Nicăieri", o aventură în care să ne căutăm pe noi înşine şi să încercăm să ne înţelegem? Dacă în această călătorie iniţiatică ne-am întâlni şi jumătatea?
"Nimic nu pare prea rău, prea dificil sau prea trist atunci când ai un pom de Crăciun în sufragerie, cu toate cadourile sub el şi cu sentimentul de anticipare. Pare un fel de a spune că întotdeauna există lumină şi speranţă în lume. Şi că întotdeauna există familia cu care poţi împărţi aceste lucruri."
Dacă pentru cei mai mulţi oameni Crăciunul reprezintă un prilej de sărbătoare şi voie bună, nu acelaşi lucru se poate spune despre locotenentul de poliţie Eve Dallas, care, pe lângă cazurile obişnuite, mai trebuie să se confrunte şi cu o vizită nedorită din trecutut ei, şi toate acestea în perioada în care nimeni nu mai stă cu gândul la muncă. În această carte vom vedea mai mult ca niciodată şi latura ei vulnerabilă, vom privi în sufletul ei şi vom înţelege îndârjirea poliţistei din prezent. Roarke va fi ca întotdeauna ancora ei, iar echipa cu care lucrează va demonstra că nu este formată numai din colegi, ci şi din prieteni adevăraţi.
Aşa cum bănuiam încă de la începutul cărţii, autoarea nu ne dezamăgeşte nici de această dată, oferindu-ne o intrigă captivantă, personaje fermecătoare, cu care deja suntem familiarizaţi, dialoguri spumoase, şi acţiune, punctată pe ici, pe colo, cu emoţie, totul într-un echilibru perfect.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
