|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
"Destul e destul. Nu-şi putea permite sentimente inutile sau vise romantice. Era singurul sprijin al familiei sale. Viitorul lor depindea de abilitatea ei de a-şi construi o carieră ca fotograf în Londra. Nu-şi putea permite să se lase distrasă de la planurile îndrăzneţe pe care le făcuse împreună cu ceilalţi, succesul presupunea multă muncă, isteţime şi atenţie la detalii."
Acţiune romanului, plasată la sfârşit de secol 19, pare cum nu se poate mai inspirat aleasă. Într-un timp în care femeile nu puteau spera decât într-o căsătorie bună pentru a se realiza, Venetia Milton demonstrează că, prin talentul ei ca fotograf, poate să îşi întreţină familia. Un contract din partea Societăţii Arcanului, societate plină de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii, o va arunca pe Venetia în braţele lui Gabriel Jones, membru al societăţii, dar şi în mijlocul unui mister de secole, ce se dovedeşte extrem de râvnit de persoane periculoase.
Conversaţii şi situaţii pline de umor vor încânta cititorul, iar aventura tumultuoasă va reprezenta de asemenea o "trataţie" deosebită. Vei găsi în "Lovitură de teatru" tot ce-ţi doreşti de la o lectură plăcută, o carte ce te va purta în altă epocă şi te va surprinde cu fiecare pagină parcursă.
Trebuie să recunoaştem de la început că această carte se bazează, în primul rând, pe aspiraţia omului dintotdeauna: nemurirea. Este o carte scindată între două acţiuni,una ancorată în prezent, şi cealaltă în finalul anilor 1600, ideea comună făcând legătura peste secole. Explicaţia acestei fascinaţii pentru "marile secrete" ale omenirii o putem înţelege atât în ceea ce-i priveşte pe savanţii gen Newton, supuşi ignoranţei epocii în care trăiau, cât şi în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii "moderni", care găsesc în asta un refugiu din faţa societăţii. De fapt acesta este numitorul comun: oameni cu o inteligenţă sclipitoare, ale căror interese sunt împinse la extrem, pentru a descoperi ceva ce le va aduce nemurirea, nu neapărat în plan fizic.
Lectura acestei cărţi va reprezenta pentru toţi iubitorii de artă, şi nu numai, iar în special pentru iubitorii de pictură, o călătorie fascinantă. Pătrunzi în culisele operei marelui pictor Caravaggio, dar şi în file din viaţa artistului, iar eforturile de a găsi un tablou pierdut al maestrului te duc cu gândul la eforturile întreprinse în găsirea persoanelor dispărute.
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
"În primul rând Catinca îmbina - şi trebuie să vă spun că n-am întâlnit caz similar într-o viaţă care a fost departe de a fi monotonă - o frumuseţe uluitoare cu o minte excepţională. E adevărat, s-a născut într-o epocă în care cucoanele aveau mai mult rol decorativ şi de culise... Pe plan social, erau total ignorate, n-ar fi putut ajunge niciodată "şefe de promoţie"...Învăţătoare, profesoare, ici-colo câte o farmacistă... Cam ăsta era nivelul la care aveau dreptul să aspire."
Un telefon misterios la o secţie de poliţie, îl determină pe locotenentul Andrei Dumitraşcu să pornească într-o cursă contra-cronometru pentru salvarea unei potenţiale victime. Astfel începe firul poveştii în care autoarea va urmări destinele întrepătrunse ale Catincăi Varlam şi Nataliei Racoviceanu. Descoperirea cadavrului Catincăi Varlam declanşează o anchetă ce va scoate la lumină multe taine din viaţa acesteia.
Cititorul va savura romanul "Apel din necunoscut" ca pe o nouă dovadă de virtuozitate literară a Rodicăi Ojog Brasoveanu, ce reuşeşte să jongleze cu personaje din abundenţă, acordând atenţie atât celor ce se află "în prima linie", cât şi celor ce se situează în umbră, analizându-le în acelaşi timp şi evoluţia de-a lungul anilor.
"Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit..."
Crezi în Bine? Atunci nu uita să crezi şi în Rău... Sub pretextul celebrării unirii a două destine prin căsătorie, la Castelul Ultimelor Turnuri se vor aduna oaspeţi "numeroşi şi pestriţi", "fiecare cu un secret în spate". Pe cât de stranie este unirea marchizei de Lauras cu întunecatul Max Schwartz, pe atât de interesantă devine alegerea invitaţilor. Vom parcurge acest "drum" cu ajutorul cavalerului Arthur de Seragens, privind prin ochii lui şi simţind alături de el atmosfera apăsătoare şi rău-prevestitoare de la castel. Declanşarea violentelor evenimente va ridica tensiunea la cote alarmante, iar pe parcursul lecturii vom trece prin zeci de supoziţii şi acuzaţii, dar nu vom reuşi să descifrăm misterul decât în final, şi asta pentru că Răul nu se manifestă atât de evident pe cât am crede noi, şi, mai ales, nu-l vom găsi niciodată acolo unde presupunem că se află.
""După părerea mea", spuse Walter cel Sărac, "vechea orânduială a dispărut. S-a terminat. Nu mai vrem extraordinarul, reprezentat de domniile voastre şi de faimosul vostru rege. A venit vremea celor de rând, a celor absolut neîndemânatici. Un electorat foarte vast. Fiinţe obişnuite, dotate cu suflet şi inimă şi ce le mai trebuie. Voi, domnilor, oricât de respectabili aţi fi, aţi ajuns nişte anacronisme. Ştiţi ce s-a întâmplat când cavaleria poloneză a atacat tancurile germane. Ei bine, călăreţii au fost făcuţi una cu pământul. Un tanc nu e altceva decât expresia voinţei celor o sută de muncitori care l-au asamblat. Iar ei vor triumfa!""
"...am urmărit schimbările din lume (...) Dar îmi place să cred că cred că lumea s-a schimbat în bine(...) Oamenii au făcut progrese surprinzătoare în ultimele secole, au creat minuni.(...) Şi, în graba lor de a crea minuni, au ignorat minunile din jurul lor, au ignorat misterele, frumuseţea. Mituri şi legende trec nevăzute pe lângă ei, ignorate, nerecunoscute."
"Aşa se face că ideile zămislite doar în închipuire şi îndrăgite atît de tare încît par să aibe un preţ mai mare decît orice lucru socotit de oameni preţios - riscă să fie zdruncinate şi nimicite de contactul cu practica. Artistului ideal i se cere să aibă o tărie de caracter care nu face casă bună cu delicateţea lui; trebuie să-şi păstreze încrederea în sine când lumea incredulă îl asaltează din toate părţile cu necruţătoarea ei neîncredere; trebuie să înfrunte omenirea şi să fie singurul său discipol, din respect faţă de geniul său, cît şi faţă de obiectivele către care se îndreaptă." (Făurar de frumuseţi)
