|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Abia acum înţelegea că reuşise să dea o lovitură de maestru - în curând toată lumea va afla ce legătură puternică aveau ea şi Henry - şi, privind satisfăcută în jurul ei, văzu cum mezina familiei Holland se gârbovi dintr-odată, având pe chip o expresie de stupefacţie. Avea figura unui iepure înfometat, alungat din vizuină de o vulpe şireată. Penelope ştia că mica ei intrigă şi-a atins ţinta mult mai bine decât orice alt şiretlic pe care l-ar fi născocit Grayson."
Inrigi, răutate, răzbunare, arivism, învelite toate în ambalajul strălucitor al elitei new-yorkeze. Cu cât întâlnirile şi petrecerile simandicoase se înmulţesc, apar cu atât mai multe ocazii de a prezenta şi realitatea din spatele uşilor, realitate care n-are nimic de-a face cu strălucirea: căsătorii aranjate, frustrări şi ambiţii împodobite în cele mai somptuoase toalete. Pe lânga subiectul incitant şi personajele reuşite, autoarea va face şi o analiza a suparficialităţii unei astfel de lumi, o dezvăluire a adevăratei feţe, ascunsă de ceilalţi, dar de multe ori bănuită.
Într-o epocă victoriană în care apartenenţa la sexul frumos te condamna la o viaţă "de decor", Lady Sarah Kincaid sparge toate tiparele, câştigând respectul şi admiraţia atât a cititorului, cât mai ales pe cea a bărbaţilor care o vor însoţi în aventurile sale. Un val de crime săvârşite în cartierele sărace ale Londrei ascund de fapt interese mult mai sumbre, iar investigaţia, la care va participa şi Sarah, va conduce către arşiţa necruţătoare a deşertului egiptean.
Goana după Cartea lui Thot, un manuscris care se pare că ascunde multiple cunoştinţe secrete şi, în acelaşi timp, o sursă incomensurabilă de energie nu reprezintă o noutate, ci interesul pentru el se pierde în negura timpului: "De trei mii de ani, oamenii au ucis, înşelat şi trădat pentru a ajunge în posesia acestui manuscris (...) în tot acest timp, omenirea nu a învăţat nimic..."
"Sophie, orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăşi definiţia credinţei - acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sunt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor şi al hiperbolelor, de la anticii egipteni până la dascălii şcolilor teologice de astăzi. Metafora e o modalitate de a ajuta mintea umană să înţeleagă neînţelesul. Problemele apar atunci când începem să credem efectiv în propriile noastre metafore."
" Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă.(...) Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii.(...) Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întregă, iar lumea e în continuă schimbare.(...) Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii.
""După părerea mea", spuse Walter cel Sărac, "vechea orânduială a dispărut. S-a terminat. Nu mai vrem extraordinarul, reprezentat de domniile voastre şi de faimosul vostru rege. A venit vremea celor de rând, a celor absolut neîndemânatici. Un electorat foarte vast. Fiinţe obişnuite, dotate cu suflet şi inimă şi ce le mai trebuie. Voi, domnilor, oricât de respectabili aţi fi, aţi ajuns nişte anacronisme. Ştiţi ce s-a întâmplat când cavaleria poloneză a atacat tancurile germane. Ei bine, călăreţii au fost făcuţi una cu pământul. Un tanc nu e altceva decât expresia voinţei celor o sută de muncitori care l-au asamblat. Iar ei vor triumfa!""
" Îl aşteptase încă de dimineaţă şi când se convinsese că nu va mai veni, începu să se gândescă la ceea ce-i spusese bunica ei. Dacă tatăl lui Silas îi interzicea să o mai vadă? Dacă îl convinsese pe Silas să o uite, spunându-i că nu era femeia potrivită pentru el şi că un mariaj între ei era imposibil? Dacă Silas se lăsase convins aşa de uşor? Dacă nu o iubea atât de mult pe cât îi spusese? Dacă? Dacă?
Din atâtea întrebări - doar una în mod special nu-i dădea pace. Care era adevărul din biletul pe care i-l trimisese? Silas nu o minţise niciodată, dar simţea că de data asta o minţise prin ceea ce-i scrisese la repezeală. Se anunţa o urgenţă în biletul trimis, care o îngrijora."
O frumoasă poveste de dragoste supusă canoanelor societăţii dar şi intrigilor, "Puterea dragostei" va aduce în atenţia cititorului un cuplu de excepţie, Cathleen şi Silas, ce vor deveni atât victimele poziţiilor lor sociale cât şi a datoriei filiale. Silas se vede nevoit să se sacrifice pentru a-şi salva familia de la ruină, iar Cathleen îşi va părăsi căminul pentru a-i feri de consecinţele alegerilor ei. Şi când totul pare pierdut, o speranţă încă mai pâlpâie în întuneric...
"In noaptea aceea, Helen stătu mai mult la fereastra dormitorului ei. Văzu luminiţa de la coliba lui Con şi oftă. De ce era viaţa atât de nedreaptă? Sorcha era frumoasă şi iubită de toţi, iar acum îl avea şi pe Con Daly. Urmau să fugă amândoi din Ballymore şi să înceapă o viaţă nouă. Asta însemna că soarta îi oferise ei tot ceea ce îi refuzase lui Helen. Privind pe fereastră, ajunse la concluzia că dacă ea nu putea avea toate astea, nu trebuia să le aibă nici Sorcha."
Ce ţi-ai dori? Un trai liniştit, mediocru, sau faimă şi bogăţie? Bănuiesc cum ar răspunde majoritatea... Şi totuşi cartea de faţă demonstrează că faima poate aduce cu sine şi nesăbuinţa, urmată îndeaproape de nefericire. Două prietene irlandeze, ce se despart în condiţii nu tocmai "prieteneşti", pornesc pe calea propriilor destine: Helen moştenitoarea unei averi impresionante şi Sorcha, însoţită de singura ei avere, iubirea ei, Con.
" -Păreţi a fi un maniac al controlului.
Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri.
-Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nici o umbră de umor în zâmbet.
Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou.
De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta!
-În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă."
" Îmi indică, pătruns de veneraţie aproape, un scaun cu spătar înalt, lângă masă. L-am privit ca în vis. Nimic din ce vedeam nu părea să ţină de realitate. Nu mi-l puteam imagina pe Ambrose în această casă sau în odaia aceasta. Nu era posibil ca el să fi păşit pe aici, cu mersul său familiar, fluierând, vorbind, lăsându-şi bastonul rezemat de scaun, lângă masa aceasta."
În binecunoscutul său stil, Daphne du Maurier, creează în "Verişoara mea Rachel" aceeaşi atmosferă tensionată şi prevestitoare de rău ca şi în alte scrieri ale sale, ţinând cititorul în alertă şi nelăsând nicicum impresia că adevărul este mai evident decât pare. Ambrose Ashley moare în urma unei febre suspecte la scurt timp după casătoria cu misterioasa văduvă Rachel. Philip Ashley se vede nevoit să investigheze suspiciunea că soţia lui Ambrose ar fi avut vreun amestec în această moarte prematură. Venirea lui Rachel la domeniul pe care îl moşteneşte Philip, îi va înfrânge acestuia determinarea şi-i va cădea în mreje exact ca şi vărul său, în ciuda evidentului pericol ce o înconjoara pe Rachel ca un văl dens. Acest joc al incertitudinii, pe care autoarea îl susţine din primele pagini până la final, va face deliciul suprem al lecturii, iar personajele de excepţie vor întregi tabloul unei scrieri de top.
"Ceea ce neglijasem în gândirea mea a fost un punct central, o inimă coordonatoare care să-i adune pe toţi laolaltă, şi care fusese acolo tot timpul. Spitalul Municipal este acela care se află în centrul tuturor lucrurilor. Indiferent cât de tare mă îndepărtez de centru, întotdeauna mă întorc la el, pentru că nu se poate altfel. (...) Pentru că acest lucru e valabil pentru multe din vieţile noastre. Oricât de departe s-ar părea că ne abatem, ne întoarcem întotdeauna la Spitalul Municipal ca la un punct focal. Spitalul Municipal este ca o roată uriaşă, iar noi suntem spiţele."
Romanul în două volume al Barbarei Harrison va supune atenţiei cititorului viaţa ce se desfăşoară pe coridoarele Spitalului Municipal din New York, lumea de dincolo de acesta fiind relativ estompată şi lăsată în planul doi. Când o bogată moştenitoare ajunge să fie internată în acest spital, lipsit de fonduri dar bogat în specialişti, lupta acerbă a medicilor lipsiţi de mijloace pentru a reda miracolul vieţii va capta cu siguranţă atenţia cititorului.
