|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Când am văzut prima dată reclama la această carte, deja ardeam de nerăbdare s-o citesc, mai ales că editura la care apăruse îmi garanta că este printre cele mai de succes scrieri. Am început lectura gândindu-mă că aş fi preferat acţiunea într-o epocă şi o lume familiare mie. Şi totuşi descrierile, acţiunea, ierarhia şi împărţirea acestei lumi sunt atât de bine gândite încât pur şi simplu ajungi să faci tu însuţi parte din ea. Savurezi alături de Cale, personajul central al cărţii, fiorul libertăţii şi al mâncării bune, dar în acelaşi timp parcă simţi şi loviturile primite. O poveste despre prietenie în mijlocul infernului, dar şi despre dragoste. Cu băieţi/bărbaţi puternici, plini de muşchi, cu lupte mustind de testosteron, scrisă într-un ton dur, masculin, este o carte reuşită, aproape un film pe hârtie. Singurul ei neajuns este că te lasă în "coadă de peşte" şi este foarte frustrant să nu ştii anume când "va urma".
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
"Dintotdeauna avusese senzaţii ciudate în anumite case sau camere, dar în mare parte erau slabe şi nu o deranjau prea tare. Le acceptase ca pe ceva normal, şi poate că aşa şi erau până la un anumit nivel de percepţie. La urma urmei, mulţi oameni vorbeau de senzaţia de deja vu sau de nelinişte când intrau prima dată într-o anume casă sau cameră.
Apoi, în anii aceia de singurătate petrecuţi la facultate, când se interiorizase timp îndelungat, reacţiile ei la diversele spaţii se acutizaseră."
Zoe Luce, o decoratoare cu capacităţi paranormale îl angajează pe detectivul patricular Ethan Truax să-i confirme bănuielile cu privire la un client. Povestea se complică în momentul în care trecutul lui Zoe devine o ameninţare pentru siguranţa ei. Astfel va descoperi că neconvenţionalul detectiv foloseşte într-adevăr metode inedite de a rezolva cazurile.
"- Frances, tu crezi în destin? o întrebă Lucius.
Ea rămase o vreme pe gânduri. Credea sau nu credea în destin?
- Eu cred cu-adevărat în coincidenţe, îi răspunse. Cred că anumite lucruri se întâmplă pe neaşteptate ca să ne atragă atenţia, şi mai cred că astfel de momente ar putea chiar să ne afecteze sau să ne schimbe întreg cursul vieţii. Însă nu cred că suntem neputincioşi în faţa unei sorţi implacabile pe care să n-o putem controla. Altfel n-ar avea rost să vorbim despre voinţa noastră. Nu toţi avem puterea de a decide, de a spune da sau nu, de a face sau nu anumite lucruri, de a o porni într-o direcţie sau alta."
Destin sau nu, vremea nefavorabilă din preajma sărbătorilor de iarnă o vor forţa pe Frances Allard să se adăpostească într-un han alături de Lucius Marshall. Scânteia ce se aprinde între cei doi pare cum nu se poate mai nepotrivită, Frances fiind o simplă profesoară, iar Lucius făcând parte din înalta societate. Cum ne aşteptam, intrigile şi bârfele de salon vor fi prezente şi vor pigmenta frumoasa poveste a două suflete ce vor trebui să facă faţă prejudecăţilor societăţii.
Dacă "Blestemul Chalionului" ne-a plăcut, vom adora "Paladinul sufletelor". Trecând peste izul de "Chanson de geste" medieval, subiectul ne va dezvălui o lume în care "domniţele la ananghie" nu mai sunt ce erau odinioară. Din abundenţa de personaje a volumului anterior, va trece în prim plan Roina Ista, "nebuna" din "Blestemul Chalionului". Vom remarca, plăcut surprinşi, că nebunia aceasta este de fapt o adâncă spiritualizare a credinţei, iar aventura doamnei ne va purta pe tărâmul luptelor cavalereşti, dar, în egală măsură, şi pe tărâmul zeilor, vrăjitorilor şi demonilor. Pagini deosebit de frumoase se vor aşterne în faţa cititorului, iar pelerinajul Istei, care refuză "lâncezeala" între zidurile cetăţii pentru a porni în călătoria care îi va schimba nu numai ei viaţa, ci multor alte personaje, reprezintă un pretext pentru a aprofunda virtuozitatea folosirii cuvintelor.
"Trecutul este asemenea unei pietre uriaşe care zace pe fundul unui râu, ascunsă vederii, dar dând formă curenţilor apei, atunci când curge. Nu poţi citi curenţii râului propriei tale vieţi şi nu poţi naviga în siguranţă dacă nu înţelegi ce anume îi stârneşte. Trebuie să îţi cunoşti trecutul, căci el îţi va croi viitorul."
"Baxter St.Yves era de departe cel mai interesant om pe care îl cunoscuse, conchise Charlotte. Dar aceleaşi calităţi care îl făceau fascinant puteau să-l facă şi periculos. Sau, cel puţin, îl făceau mai puţin maleabil. Avea nevoie de un administrator care să primească instrucţiunile fără să le discute, nu de unul care să necesite permanent explicaţii şi justificări. Nu credea că Baxter era uşor de comandat. În cel mai bun caz, avea să se dovedească dificil."
Deşi nu era pe deplin convinsă, Charlotte Arkendale îl angajează pe Baxter St. Yves drept administrator neştiind că acesta îi solicitase postul din alte motive. Combinaţia dintre Baxter, pasionat de ştiinţe, şi controversata Charlotte, un fel de detectiv particular pentru doamnele cu avere, pigmentată cu mistere şi situaţii extreme, va constitui farmecul romanului. Personajele îşi trăiesc cu dezinvoltură maximă atât pasiunile, cât şi momentele limită, oferind cititorului un spectacol pe măsura aşteptărilor. Povestea lor neconvenţională te învăluie şi te "leagă" de lectură de la început până la tumultuosul final, fără a-ţi da vreun motiv să te smulgi din lumea lor, înapoi în realitate.
"Seminţia Străbunilor există. Era formată din fiinţe care erau oameni la înfăţişare şi zei după puterile pe care le deţineau. Ei stăpâniseră planeta cu zeci de mii de ani înaintea apariţiei acelei rase inferioare, numită de ei oameni sau omenire. Cei din perioadele preistorice sau antice îi veneraseră pe străbuni ca demoni sau ca zei, dând naştere în timp unor mitologii sau credinţe întemeiate pe o zeitate unică sau pe un panteon."
Lectura acestei cărţi te va introduce într-o lume obişnuită la prima vedere şi totuşi... Doi adolescenţi vor deveni "captivi ai împrejurărilor şi ai evenimentelor", fiind prinşi în vâltoarea unor întâmplări peste puterea lor de înţelegere, şi, mai ales, ce ajung să depăşească graniţele realului şi posibilului.
"Ce vreau! O parte din mine nu vrea decât să fie acasă şi să trăiască liniştită. Dar cealaltă parte, oh, asta-i partea periculoasă. Vreau să pictez ca un prerafaelit, să cânt ca o divă şi să dansez ca Fred Astaire. Vreau să citesc gândurile, să învăţ să-mi placă scoicile. Vreau să mă înalţ la cer ca o rachetă, să escaladez munţii din Nepal, să depăşesc recordul de viteză într-o maşină a mea, proprie, construită după modelul imaginat de mine, să duelez cu o mână la spate. Vreau să înţeleg trecutul şi să văd viitorul. Vreau să-l înving pe Diavolul însuşi într-un joc de noroc. Mai ales să-l înving pe Diavol."
Un trai liniştit şi comod, o slujbă decentă, o familie fericită, ar trebui să fie suficient pentru un om obişnuit. Dar nu şi pentru John Chapel. Acesta pătrunde în lumea impresariatului artistic, iar întâlnirea cu exotica Ixora va însemna începutul sfârşitului pentru banalul tată de familie. Se aruncă în braţele misterioasei femei, neţinând cont nici de ce lasă în urmă şi, nici măcar, de valul de violenţe ce par a o avea ca numitor comun pe Ixora.
"Îi luă o şuviţă şi o încălzi între mâinile sale. Mici cristale de gheaţă se topiră şi îi umeziră palmele. Linse cu grijă apa de pe ele.
Îşi aplecă obrazul către marginea căzii de baie şi simţi frigul muşcător. Era atât de frumoasă. Plutind acolo, în crusta de gheaţă.
Legătura dintre ei încă exista. Nimic nu se schimbase. Nimic nu era diferit. Erau unul asemenea celuilalt."
Un interesant roman poliţist, din care răzbate parcă aerul rece al Suediei, "Prinţesa gheţurilor" poartă cititorul în mijlocul unei anchete menită să desluşească motivele aparentei sinucideri a Alexandrei Wijkner. În paralel cu această investigaţie, vom asista şi la poveştile de viaţă ale personajelor ce populează romanul, poveşti care, încetul cu încetul, se vor dovedi cruciale pentru deznodământul cazului. Scriitoarea Erica Falck, prietena din copilărie a victimei, participă activ la ancheta poliţiei, realizând că prietena sa nu era întocmai cum crezuse.
