|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Nu mai suntem decât şase. Şase dintre noi, împotriva unui număr oricât de mare dintre ei. Şi neavând cum să aflăm în ce mod ne-am putea găsi unii pe alţii. Noi suntem ultima speranţă. Unirea înseamnă putere. Puterea celor şase."
"În clipa în care Giff părăsi cabina, Sidony îşi aminti cum îşi concentrase gândurile asupra lui în ziua precedentă pentru a nu auzi din gura lui Gredin lista caznelor cumplite pe care le-ar fi putut folosi Fife împotriva ei. Imaginea lui Giff îi alinase temerile. În acel moment, închipuindu-şi-l cum avea să o predea unui episcop sever care, oricum ar fi fost se afla sub stăpânirea lui Fife, îi venea să-l scuture pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ."
În asprul decor scoţian, cu oameni la fel de aspri şi neînfricaţi, Sidony Macleod va fi atrasă într-un tumult de evenimente menite să apere o tainică comoară a Templierilor. Misiunea dificilă îl are ca personaj central pe Giffard Maclennan, regele furtunilor, un aprig cavaler ce înfruntă atât furia apelor cât şi primejdiile de pe uscat. Cei doi vor porni într-o cursă contracronometru pentru a zădărnici ambiţiile uzurpatoare ale fiului regelui Scoţiei, contele Fife, şi a feri întreaga naţiune de lupte sângeroase.
În decorul Franţei anilor 1500, eşti introdus într-o aventură atât de complexă, încât îţi va fi imposibil să întrerupi lectura cărţii odată ce ai început-o. Scena va fi dominată de familia arendaşului Leterrier, sau mai precis de femeile supravieţuitoare ale acestei familii. Într-o epocă în care cei cu bani şi titluri nobiliare, la umbra legilor favorabile lor, aveau dreptul de a profita de cei sărmani, această familie va cunoaşte cruzimea nobilului Francois de Chazeron, iar din acel moment se vor declanşa evenimentele surprinzătoare ale acestui volum. Vom pătrunde atât în lumea femeilor-lup, înţelegându-le motivaţia şi determinarea, cât şi în laboratorul autointitulatului alchimist Francois, aflat într-o nebună goană pentru obţinerea celebrei pietre filosofale.
"Adevărul era că o îngrozea ziua care o aştepta. Presimţea că i se va întâmpla ceva oribil. Ştiuse acest lucru, de cum deschisese ochii, după un somn agitat, plin de vise. În aer plutea o senzaţie de catastrofă, aşa cum un nor negru de tornadă cade din cer, înainte să ia contact cu pământul şi să distrugă totul în calea lui.
Presimţea acest lucru, dar se simţea neputincioasă. Nell făcea parte integrantă din acel scenariu, era doar o actriţă într-o scenă inevitabilă, care trebuia jucată, care nu putea fi evitată. Din experienţa dobândită de-a lungul anilor şi datorită influenţei lui Gert, Nell ajunsese să înţeleagă că aceea se numea premoniţie."
Ce ai face dacă, în urma unei tragedii ai pierde nu numai omul de lângă tine, ci ai începe şi să pui sub semnul întrebării întrega perioadă petrecută împreună? Şi, în definitiv, putem afirma că ne cunoaştem partenerul/a în cele mai mici amănunte, dincolo de orice îndoială? Nell MacDermott este pusă în faţa acestei dileme şi va avea nevoie de multă răbdare, cercetare şi ajutor, pentru a descurca suspecta situaţie ce i-l prezintă pe Adam, soţul ei, într-o cu totul altă perspectivă.
"Dantry, privind-o pe Lady Groton, văzu după un timp că şi ea înţelegea frumuseţea dansului. Uitase să-şi bea cafeaua. Ţigara i se stinsese, şi stătea complet nemişcată, privind. Se temuse că s-ar fi aşteptat la ceva ieftin, fiind dezamăgită de dansatoare, astfel făcându-l şi pe el să fie dezamăgit. Într-un sens era un fel de test. Cu mult timp în urmă, fusese convins că ar fi înţeles, dar acum, în seara asta, devenise nesigur şi cam tulburat.
Nu-l decepţionase. Nu-şi pierduse, de-a lungul acelor ani, nici gustul, nici puterea de înţelegere, iar acum, aşezat lângă ea, era din nou acut conştient de perfecţiunea ei, de buna ei creştere şi ţinuta ei distinsă, de îmbrăcăminte şi bijuterii, de părul ei, de graţia mişcărilor, a poziţiei puţin lăsate pe spate, absorbită, ascultând şi privind. Şi, dintr-odată, i se păru că descoperise însăşi esenţa existenţei ei. Îşi spuse: "Face parte dintre ultimele exemple ale unei părţi din lume care va dispărea curând, fiindcă nu mai e loc pentru ea.""
"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
"În primul rând Catinca îmbina - şi trebuie să vă spun că n-am întâlnit caz similar într-o viaţă care a fost departe de a fi monotonă - o frumuseţe uluitoare cu o minte excepţională. E adevărat, s-a născut într-o epocă în care cucoanele aveau mai mult rol decorativ şi de culise... Pe plan social, erau total ignorate, n-ar fi putut ajunge niciodată "şefe de promoţie"...Învăţătoare, profesoare, ici-colo câte o farmacistă... Cam ăsta era nivelul la care aveau dreptul să aspire."
Un telefon misterios la o secţie de poliţie, îl determină pe locotenentul Andrei Dumitraşcu să pornească într-o cursă contra-cronometru pentru salvarea unei potenţiale victime. Astfel începe firul poveştii în care autoarea va urmări destinele întrepătrunse ale Catincăi Varlam şi Nataliei Racoviceanu. Descoperirea cadavrului Catincăi Varlam declanşează o anchetă ce va scoate la lumină multe taine din viaţa acesteia.
Cititorul va savura romanul "Apel din necunoscut" ca pe o nouă dovadă de virtuozitate literară a Rodicăi Ojog Brasoveanu, ce reuşeşte să jongleze cu personaje din abundenţă, acordând atenţie atât celor ce se află "în prima linie", cât şi celor ce se situează în umbră, analizându-le în acelaşi timp şi evoluţia de-a lungul anilor.
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Şi deodată îl cuprinsese un val de milă, nu milă pentru cei care meritau mila, sau care o cereau, sau care nu erau demni de ea, ci milă tocmai pentru cei care nu o meritau, nu o cereau şi nu erau defel demni de ea.(...) Lacrimi îi ţâşniră din ochi şi-i îngheţară pe obraji. Simţea că iubeşte Biserica rusă, cu defectele şi micimile ei, cu bătrânele vrăjitoare insuportabile şi preoţii ei tiranici şi cu credincioşii ei superstiţioşi, că, dincolo de limba rusă, iubea ortodoxia, greacă, sârbă, americană şi că, dincolo de ortodoxie, iubea întreaga Biserică, aşa cum a lăsat-o Hristos oamenilor (...) şi, aşa cum oamenii o sfâşiaseră, o fragmentaseră, o sfărâmaseră, o pulverizaseră, că iubea umanitatea, cu persecuţiile şi persecutorii ei, mai ales pe persecutori fiindcă aveau nevoie de mai multă iubire decât ceilalţi."
"Spunem că viaţa e plăcută, că satisfacţiile ei sunt adânci. Spunem toate acestea păşind ca nişte somnambuli prin timp, de-a lungul anilor şi zilelor şi nopţilor. Lăsăm timpul să se prăvălească peste noi asemenea unei cascade, gândind că n-o să se isprăvească nicicând. Şi totuşi, fiecare zi care ne atinge e unică, irecuperabilă, terminată. (...)
Şi totuşi cu ce scop se prăvăleşte cascada timpului? Doar ca să se piardă în valuri? De ce eram medic? De ce practicam? Cu ce folos dădeam îngrijiri atente, dar lipsite de dragoste?
Cei care sunt norocoşi ar trebui să se ascundă. Ar trebui să-şi strige recunoştinţa. Ar trebui să spere că zilele mâniei n-or să calce niciodată pragul casei lor. Ar trebui să alerge să pună la adăpost tot ce-i al lor şi să-l plângă pe vecinul lovit de urgie. Dar cu calm şi de la distanţă."
Stephen Fleming îşi trăieşte viaţa precum un actor mediocru rolul într-o piesă de teatru. Fără prea multă dramă, fără entuziasm, fără tristeţe. Doar există. Apariţia Annei Barton, logodnica fiului său, va însufleţi existenţa plată a doctorului Fleming, iar aventura celor doi sfidează regulile moralităţii şi împinge pasiunea până la limita patologicului.
