"Eu respect aforismul lui George Iles, care spune că îndoiala e doar începutul, nu şi sfârşitul înţelepciunii."
Pentru iubitorii de mistere, conspiraţii şi mituri "prăbuşite", această carte este alegerea perfectă. Este dinamică, se citeşte uşor şi acţiunea nu-ţi lasă momente de "respiro" nedorite.
Oare câtă suferinţă poate îndura un om? Care este "pragul de sus" al durerii, momentul în care oroarea îţi va provoca scindarea personalităţii? Şi chiar ajută detaşarea? Sunt întrebări care ne vor asalta pe măsură ce vom citi această carte. Investigarea unei serii de crime oribile ne va purta paşii pe cărări străbătute de poliţişti, legişti, consultanţi criminalişti, dar şi în "hăţişurile" psihologice ale faptelor comise, şi ale implicaţiilor lor. Vom vedea că, dincolo de investigaţie, anchetatorii încearcă să-şi desfăşoare viaţa proprie, deşi cu toţii sunt afectaţi la nivel personal. Poate asta face diferenţa între a fi uman şi ..."bestie". Şi totuşi se încearcă şi o înţelegere a criminalului, nu neapărat pentru a-i găsi o scuză, ci pentru că omul va fi întotdeauna fascinat atât de "Frumos", cât şi de "Urât", pe care va încerca să-l analizeze şi să-l disece: "...soarta victimelor e cu mult mai cumplită decât a lui.
Dacă în volumul anterior totul era sumbru şi ameninţarea îşi întindea tentaculele asupra celor două lumi, în această carte răul devine palpabil. În lumea lui Elyon, roşul va deveni culoarea predominantă, pentru că totul este un război, o confruntare sângeroasă, nesfârşită şi obositoare între puţinii rămaşi fideli legilor lui şi "Marii Romanţe" şi "scabioşii ", acei dintre ei a căror minte fusese otrăvită de înşelătorie. Salturile între cele două lumi devin din ce în ce mai dramatice odată cu precipitarea acţiunii, şi Thomas Hunter va descoperi noi legături între aceste două lumi. Cumva existenţa unui univers paralel, deci nu o lume de vis, devine posibilă: "Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume." Stranie, dar absolut adevărată, mi se pare surprinderea atitudinii umane în faţa unei iminente dispariţii: războiul total. Dacă nici o tragedie nu ne poate uni, atunci mai merităm să fim salvaţi?
Întâlneşti din când în când câte o carte despre care îţi vine greu să vorbeşti. De ce? Pentru că ai senzaţia că, dacă spui ceva, risipeşti magia. Într-un cuvânt, este vorba despre magia autoarei de a crea o lume atât de detaliată, încât nu îţi poate da decât impresia de real, o descriere atât de amănunţită, încât nu poţi să nu fii parte integrantă a acestei lumi. Despre ce este vorba? Despre Umanitate, pur şi simplu. Despre faptul că, a fi om, înseamnă mult mai mult decât apartenenţa la această specie, despre limitele umanităţii, grosolan încălcate pentru a oferi "Pâine şi Circ", şi despre faptul că, în mijlocul infernului, puţini dintre noi şi-ar mai păstra această firavă umanitate.
Eroina noastră, Katniss, sfidează atât destinul cât şi cruzimea guvernanţilor, demonstrându-le ce înseamnă să fii cu adevărat Om: " Vreau să fac ceva, aici şi acum, ceva care să-i silească să se ruşineze, să se simtă răspunzători, vreau să-i arăt Capitoliului că, indiferent ce-ar face şi ce ne-ar sili să facem, există o parte a fiecărui tribut pe care n-o poate lua în stăpânire.(...) Că şi eu sunt mai mult decât atât."
"Jocurile Foamei" este o carte despre speranţă, dragoste şi prietenie în mijlocul unui coşmar pe care umanitatea este perfect capabilă să-l facă real.
"Aş vrea să-ţi pot scrie o melodie atât de curată
Încât de nebunie, dragă doamnă, să fii salvată
Liniştită, răcorită şi încetând durerea toată
A zadarnicei şi inutilei tale cunoaşteri..."
(Bob Dylan)
Am certitudinea că cei ce iubesc scrierile lui Stephen King nu aveau cum să ocolească volumul de faţă, sau ecranizarea cărţii. Şi totuşi s-a spus totul despre "Carrie"? Cred că subiectul în sine este la fel de actual ca şi în momentul publicării pentru prima dată a cărţii. Reprezintă o frescă a societăţii, o redare la "cald" a marginalizării unor indivizi şi o rezolvare "explozivă" a acestui tratament inuman.
"În jurul nostru există o putere, care trăieşte prin ea însăşi. La fel ca râurile, care ne hrănesc, dar care ne şi pot distruge. Indiferent dacă ne aduc belşug sau dacă ne înecăm în ele, apele râurilor rămân aceleaşi. Aşa este şi puterea. Când ea ne înalţă şi ne deschide ochii în faţa bunătăţii şi minunilor, înnobilându-ne şi făcându-ne dornici de fapte bune sau eroice o numim Dumnezeu. Dar când este folosită pentru a da naştere suferinţei, durerii şi depravării, o numim Satana. Puterea este şi în Dumnezeu şi în Satana. Doar noi, oamenii, prin felul în care o folosim, o facem să devină Dumnezeu ori Satana."
Acest al 2-lea volum al seriei "Furtuni pe Nil" continuă fresca epocii marilor faraoni, având de această dată în atenţie domnia lui Tutankhamon. Se ştie că, de-a lungul timpului, copilul-faraon a "înfierbântat" cel mai tare imaginaţia şi a stârnit cele mai multe controverse. În abundenţa de personaje, le vom recunoaşte, în mare, pe cele din volumul "Ochiul lui Nefertiti", sau, mai bine spus, pe cele care au supravieţuit. O adevărată mare de decese se vor perinda în faţa ochilor cititorului, pe fondul revoltelor şi a încercărilor de uzurpare a puterii. În continuare, scenele în care suntem "poftiţi", parcă pe furiş, în apartamentele faraonului şi ale reginei rămân magistrale, reuşind să redea cu acurateţe calea spre maturizarea forţată a doi copii, a căror soartă este dictată de alţii.
"Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în istorie, şi nu va trece multă vreme până când cineva se va folosi de puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă aveau să fie puse în slujba răului sau a binelui."
În sfârşit avem ocazia, în acest al 2-lea volum al seriei "Orcii", să reluăm aventurile alături de echipa Jderilor. La fel de dinamică precum prima parte, "Legiunea Tunetului" te va purta alături de războinicii orci în vâltoarea unor bătălii pe măsura lor de sângeroase. Autorul va introduce în scenă personaje noi şi interesante; Jennesta ne va fermeca în continuare, însă va împărţii "laurii" cu Adpar. Apariţia lui Serapheim în mijlocul evenimentelor va intriga cititorul pe parcursul întregului volum, aceasta reprezentând numai una din surprizele poveştii. Jderii vor trebui iarăşi să lupte atât pentru stelele magice, cât şi pentru a-şi salva vieţile şi a-şi întregi trupa.
" Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă.(...) Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii.(...) Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întregă, iar lumea e în continuă schimbare.(...) Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii.
"De ce viaţa trebuie să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?"
Acest volum continuă cartea "Talismanul", nu neapărat ca subiect, ci, mai degrabă, continuă ideea lumilor paralele între care câţiva aleşi pot călători. Îl regăsim pe Jack Sawyer de data aceasta matur, fost poliţist retras într-un "orăşel liniştit". "Casa Întunericului" nu mai are aceeaşi abordare fantasy ca şi "Talismanul" decât pe alocuri, ci este o cronică a realităţii crude, aşa cum este ea, fără nici un fel de "cosmetizare", o extraordinară analiză de comportament vis-a-vis de pericol şi de oroare.