|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Sunt cărţi care pot stârni entuziasmul unui cititor avid, iar "Croaziera" este una dintre acestea. Este genul de carte pe care nu o poţi începe decât dacă ţi-ai eliberat programul, pentru că odată ce-ai "pornit la drum" nu mai este cale de întoarcere sau momente de "respiro". Plecând de la povestea unei mame de carieră care încearcă să-şi reconsolideze ce i-a mai rămas din familie în urma pierderii soţului, acţiunea se transformă într-o nemaipomenită aventură la limita supravieţuirii, aventură ce se va desfăşura cu repeziciunea secvenţelor cinematografice, lucru ce va ţine cititorul "ţintuit" în "exerciţiul" lecturii fără drept de apel. Pentru că îţi vei spune mereu: "Încă un capitol", până vei ajunge la final într-un suflet, disperat în a afla cât mai repede deznodământul.
"Când am încetat să mă mai lupt cu toate lucrurile din jurul meu, toate lucrurile din jurul meu au început să se aşeze unde le era locul. Toată activitatea şi peisajul, şi pământul, şi cerul, şi chiar gândurile oamenilor. Toate încercau să alcătuiască o imagine. Iar eu pot să-mi simt locul în ea, aşa cum nu am putut până acum.(...) Ca şi cum, atunci când m-am deschis tuturor percepţiilor, lucrurile şi-au creat propria concentrare."
"Dacă ştiinţa este duşmanul credinţei, atunci pergamentul de la Orvieto este otrava."
Descoperirea unui manuscris antic declanşează o serie de evenimente explozive, aventura expusă fiind de factură "globală". Dacă acţiunea va porni în fire separate, în multiple colţuri ale lumii, cu personaje care aparent nu au nici o legătură unele cu altele, aceste fire vor fi desăvârşit îmbinate, oferindu-ne un thriller nemaipomenit. Subiectul, fascinaţia epocii moderne de a demola mituri şi de a distruge credinţe, va aborda o altă variantă a "teoriei conspiraţiei", iar Biserica va rămâne tot personajul "fără scrupule", ca şi în scrierile lui Dan Brown.
"Era ca un suflet neliniştit care rătăceşte pe malul râului, fără să-l ia nici un luntraş ca să-l poarte dincolo. Am simţit de câteva ori cum e să fii astfel. Să fii bântuit de cei pe care i-ai hrănit. Să fii respins când, pentru prima dată în viaţă, tu eşti cel care are nevoie de ajutor. Să descoperi că eşti scuipat şi că tu, în schimb, nu ai pe cine să scuipi. Gândindu-te, în tăcere, ce trebuie să faci."
O carte bună, la un nivel la care nici nu te aşteptai. Nu aş fi putut începe altfel descrierea. Deşi pentru cei pasionaţi de "teoria conspiraţiei" şi de povestirile gen "Dosarele X" această carte va avea, într-o oarecare măsură, un "gust " cunoscut, tot periplul, de la început până la "marele final", te va prinde, într-o aşa măsură, încât, nu te vei putea dezlipi de ea. Este printre puţinele lecturi din ultima vreme care reuşeşte să-ţi pună adevărate scene de acţiune în minte , şi care îţi descrie atât de bine totul încât o citeşti "în imagini". Este o carte despre supravieţuire, despre prietenie necondiţionată, despre datoria faţă de ceva mai presus de tine, despre dragoste şi, nu în ultimul rând, despre speranţă. Pentru că: "E prea devreme ca să renunţi la speranţă. Speranţa dispare ultima. Dacă o pierzi, pierzi totul.
"Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru de ore pe zi.
Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu."
Cum vedeaţi până acum ...Moartea? Ca pe "Doamna cu Coasa", o hârcă rece şi detestabilă, ce te înhaţă când ţi-e viaţa mai dulce? Mai gândiţi-vă puţin..."Hoţul de carţi" o va aduce la rampă, în lumina reflectoarelor pe Ea, Doamna Moarte, prinsă până peste cap "în treabă", mulţumită Fuhrerului şi care, totuşi, îşi permite o mică indulgenţă: Liesel Meminger, hoaţa de cărţi, a cărei poveste îşi va face timp să ne-o transmită. Cinică pe alocuri, melancolică de multe ori, picturală şi metaforică "peste poate", această naratoare inedită va face din povestea fetiţei, prinsă în vâltoarea evenimentelor celui De-al Doilea Război Mondial, un exemplu de virtuozitate artistică.
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.
"Arta ţine de vedere, nu? Ei bine, ghiciţi? Nu este aşa, nu în totalitate. Arta ţine şi de simţul tactil, şi de cel olfactiv... şi, în mod categoric, de senzaţii. Însă, în cea mai mare măsură, este vorba despre eliberare. Este vorba să luaţi tot ceea ce credeaţi că este adevărat şi să aruncaţi pe fereastră. Este vorba să îmbrăţişaţi imprevizibilul vieţii, să renunţaţi la limitări şi s-o porniţi de la început."
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
"Sunt aici, în camera de lucru nu ştiu cum, ezit, mai văd pentru o clipă locul de unde am venit. Acolo e staţia de tramvai, lângă cutia cu gulere, pe care am cumpărat-o azi. Nu mai fac asta niciodată, nu te poţi afunda tot timpul în detaliile amintirii.(...) Sau îmi imaginez, a fost o singură amintire mare cu detalii inventate? Şi atunci femeia care mi-a cerut indicaţii... gustul crochetei, îl mai simt încă. Patronul care a acceptat lira ca şi cum ar fi fost cel mai obişnuit lucru din lume."
O plimbare pe aleea amintirilor, cartea "Unde ai fost" va readuce în atenţia cititorului motivul lumilor paralele, a "săriturii" dintr-o lume în alta, motiv extrem de bine reprezentat în literatură. Albumele foto vechi, obiectele desuete, locurile ce-şi păstrează şarmul vremurilor apuse, sunt adevărate portaluri pentru personajul central, Ruud, prin care acesta poate trece în lumea colorată a copilăriei, lumea descoperirii primilor fiori ai dragostei, lumea în care simpla prezenţă părintească asigură senzaţia de "bine" deplin.
Gustul crochetelor declanşează personajului valuri de emoţii, aidoma celebrelor "madeleine", iar limbajul folosit de K. Schippers, modalitatea de îmbinare a frazelor şi măiestria de a jongla cu cele două lumi, sunt comparabile cu opera proust-iană.
