|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
"Nu mai suntem decât şase. Şase dintre noi, împotriva unui număr oricât de mare dintre ei. Şi neavând cum să aflăm în ce mod ne-am putea găsi unii pe alţii. Noi suntem ultima speranţă. Unirea înseamnă putere. Puterea celor şase."
"Moartea o găseşti întotdeauna la hotarul clipei de acum. Moartea ne pândeşte şi e mereu sigură pe prada ei. Nu e un lucru asupra căruia să stăruim, dar toţi ştim că el există...Timpul. Eram prins în capcana lui, înghesuit în clipa prezentului, singura pe care o puteam schimba. Toate zilele de mâine, toate momentele care aveau, poate, să urmeze curând erau stafiile zilelor care mi se furau în orice moment. Intenţiile n-aveau nici o valoare. Nu aveam la dispoziţie decât momentul de faţă.(...) Trebuie să încetez să mă port ca şi cum ar veni ziua de mâine, când voi putea îndrepta lucrurile. Toate trebuie făcute acum, chiar acum, fără să mă gândesc la ziua de mâine. Fără să mai cred în ea. Fără să mă mai tem pentru ea."
Este evident încă de la primele rânduri că această carte este adresată adolescentelor: de la descrierea minusculelor fustiţe, până la cea a pantofilor versus tenişii "de firmă". Ce-i interesant de observat este că autoarea concepe anumite tipologii, astfel că o gamă largă de adolescente se vor putea regăsi în tiparele personajelor redate în carte, odată prietene, şi pe cale să reînoiască vechile legături, o idee destul de discutabilă, în contextul enormelor diferenţe dintre ele. Dar exact de aceea este vorba de ficţiune, nu-i aşa? În rest ai o senzaţie de "episod pilot" pe parcursul întregii lecturi, un fel de tatonare a terenului în vederea lansării unui nou "trend". Şi totuşi, dacă lăsăm de-o parte frustrarea că adevărata acţiune "o să se întâmple", cartea mi-a plăcut, are potenţial, dar rămâne în sfera de "fără pretenţii" şi potrivită cumva vremurilor pe care le trăim.
"Timp de generaţii aceste mituri au rămas tăinuite - împreună cu amintirea zeilor şi popoarelor despre care ele narează - în spatele unui strat gros de praf. Astăzi mulţi savanţi se străduiesc să îmbogăţească cunoştinţele noastre despre civilizaţiile din Mexic şi Peru. Din păcate, la miturile acestor popoare nu mai putem adăuga nimic, întrucât cele mai multe dintre ele au pierit (...) Însă pentru cele care au supravieţuit trebuie să fim recunoscători, deoarece ne-au permis să deschidem multe ferestre prin care putem capta strălucirea unor civilizaţii îndepărtate şi atât de diferite de cele din Orient."
Aztecii, mayaşii, incaşii... Civilizaţii dispărute, dar care au reuşit să ne înflăcăreze dintotdeauna imaginaţia. Iată că această carte va reuni între paginile ei mare parte dintre miturile, legendele şi credinţele acestor civilizaţii. Fără pretenţii de "manual" "Mituri Precolumbiene" va reuşi să capteze atenţia cititorului prin simplitatea discursului, care curge fluent şi deloc greoi şi, mai ales, prin prospeţimea cu care sunt redate toate aspectele analizate: arhitectură, artă, obiceiuri, organizare socială.
"Se gândea că adesea un fluviu nemilos desparte definitiv doi oameni îndrăgostiţi unul de celălalt. Un fluviu al fricii, al încurcăturilor sentimentale, al orgoliilor, al aşteptărilor, al îndolielii şi al neliniştii... şi ai o şansă, dar numai o singură şansă, de a ajunge la cel iubit care te aşteaptă pe celălalt mal al acestui şuvoi de apă învolburată şi tulbure: un pod mobil care devine vizibil doar atunci când ai încredere în dragostea lui.(...)
Dar toate au un sfârşit pe lumea asta, iar viaţa nu e decât o succesiune de iluzii. Lucrurile din jur capătă un înţeles diferit în funcţie de locul unde le cauţi. Nu există bine sau rău. De îndată ce îţi schimbi atitudinea faţă de viaţă, se schimbă şi înţelesul tuturor lucrurilor: binele se transformă în rău, iar greşelile par să fie alegerile potrivite. (...) Cu toate acestea, obiectul la care priveşti rămâne acelaşi, doar percepţia ta despre el se schimbă."
Deşi la prima vedere "Dragostea e capcana diavolului" pare un simplu roman de dragoste, în care o tânără se vede atrasă irezistibil într-o relaţie cu Omer, bărbat matur şi căsătorit, cartea îţi va supune atenţiei mai multe aspecte, surprinzându-te prin complexitatea ideilor şi trăirilor dezbătute, dar şi prin stilul literar fluent şi armonios.
"În timp ce, în faţa mea se închidea uşă după uşă izolându-mă inima mea se deschidea tot mai mult.(...) Nu îmi puteam controla activităţile (...) însă emoţiile mele rămâneau libere şi neatinse. Ajunsesem să cred că, în parte, boala mea derivă din acest conflict între control şi dorinţă. În dragoste, nu avem control. Inima şi mintea noastră sunt tulburate, stârnite şi fermecate de puterea copleşitoare a emoţiilor care ne fac să încercăm să uităm de lumea adevărată. (...) Prin lecţii, aforisme şi abilităţi dobândite suntem modelate... şi controlate."
"La lumina zilei, când o adiere de vânt agita copacii şi lăsa impresia de viaţă, Pripiat arăta foarte rău. Arkadii aproape că putea să vadă lungul şir de oameni şi felul în care aceştia trebuie să se fi uitat peste umeri la apartamentele lor şi la tot ceea ce aveau.(...) Rudele trebuie să fi tras de tinerii încăpăţânaţi şi să îi fi împins pe cei mai în vârstă, derutaţi, şi să îşi ferească pruncii de soare. Urechi trebuie să se fi închis la întrebarea "De ce?".
Răbdarea trebuie să fi fost o calitate, în vreme ce medicii dădeau fiecărui copil tablete cu iod - prea târziu!"
Chiar credeaţi că în Rosewood s-a încheiat suspansul? Chiar credeaţi că "micuţele mincinoase" îşi vor continua traiul liniştit şi plin de fiţe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Ei bine, nu! Acest al treilea volum al seriei "Micuţele Mincinoase" va fi parcă şi mai satisfăcător pentru cititorul sătul de superficialitatea vieţii puştoaicelor "de bani gata" şi tensiunea în care vor fi ţinute pe parcursul romanului şi finalul oarecum "apoteotic" vor avea o savoare de necontestat.
Se "întâmplă" mult mai multe în "Perfect", dar, categoric, vom descoperi că nimeni nu-i "perfect" în această lume privilegiată, şi se pare că cine nu are probleme, de plictiseală, şi le caută singur. Vei oscila între milă şi ură pentru că, personajele fiind atât de bine conturate, vor stârni un val de sentimente în cititor, iar de multe ori vei ajunge să te bucuri că nu faci parte dintr-o asemenea lume.
"Mie mi se părea - dacă adulţilor nu - că dispariţia Katharinei Linden putea fi atribuită vreunei forţe supranaturale. Cum altfel ar fi putut ea să fie răpită pe nevăzute tocmai de sub ochii familiei sale, mai ales la lumina zilei, într-un oraş în care toată lumea ştia pe toată lumea? Nu ştiam - nu ştiam încă, mi-am spus eu, întrucât eram hotărâtă să descopăr - cine sau ce fusese cel care o luase pe Katharina."
