|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Dacă în primul volum pentru eroina noastră, Katniss, era vorba pur şi simplu de supravieţuire, în acest al 2-lea volum viaţa ei se va complica peste măsură, şi, dintr-o puştoaică călită în arena "Jocurilor Foamei", va deveni "scânteia", simbolul faptului că cei mulţi şi înfometaţi se vor putea ridica împotriva duşmanului comun. "Am ştiut întotdeauna cine e duşmanul. Cine ne înfometează, cine ne torturează şi cine ne ucide în arenă. Cine îi va ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi (...) Da, ştiu cine este duşmanul." Focul mocnit al nemulţumirilor se va converti într-o grandioasă explozie vulcanică, un spectacol de excepţie la care cititorul asistă fascinat. O carte care-ţi strârneşte o multitudine de sentimente trecând prin duioşie, furia neputinţei, speranţă, curaj şi deznădejde, sentimente pe care le împărţim cu eroii cărţii şi care te răscolesc şi după ce ai pus cartea jos.
Prima carte dintr-o serie de trei, te introduce într-o lume stranie, în care zânele coexistă cu oamenii. Evident nu în planul "vizibil", dar se pare că multe din micile întâmplări nefericite cotidiene ar putea fi puse pe seama lor şi nu pe seama stângăciei personale. O adolescentă mai mult sau mai puţin obişnuită, Aislinn, moşteneşte din familie acest dar de a vedea dincolo de aparenţe, pe care îl ascunde, dar care va fi dezvăluit până la urmă. O carte despre curajul de a înfrunta necunoscutul şi de a lupta pentru ceea ce iubeşti indiferent de consecinţele la care te supui. O carte care te incită şi te invită să aştepţi cu nerăbdare şi continuarea poveştii şi a aventurii.
"Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atât de neartistică încât ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curând în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. (...) În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare."
"Cum e făcută lumea. Adevărul care te înconjoară, limpede ca lumina zilei. Noaptea e întunecoasă şi plină de spaime, ziua strălucitoare şi frumoasă şi plină de speranţă. Una este neagră. Cealaltă albă. Există gheaţă şi există foc. Ură şi iubire. Amar şi dulce. Bărbat şi femeie. Durere şi încântare. Iarnă şi vară. Rău şi bine. (...) Moarte şi viaţă. Peste tot, contrarii. Peste tot, lupta."
Cred că toţi cei ce au citit această trilogie a "Jocurilor Foamei" vor fi de acord că aceste cărţi sunt aparte. Nu sunt genul de cărţi pe care le citeşti, îţi plac şi apoi le pui jos şi le uiţi. Sunt cărţi care trezesc în tine trăiri amorţite. Şi pe acest al treilea volum îl citeşti exact ca pe anterioarele: cu sufletul. Tumultul luptelor de pe parcursul lecturii este secondat de valuri de sentimente puternice, care nu pălesc nici măcar la ultimele pagini, ci, din contră, se intensifică. La finalul călătoriei prin această trilogie rămâne senzaţia de real şi de mai mult ca posibil a subiectului. Rămane ideea că un rău poate fi înlocuit de un alt rău dacă umanitatea îşi pierde starea de alertă; ideea că răul, deşi depăşit, lasă răni adânci, răni ce se redeschid din când în când; ideea că depinde de oameni să-şi păstreze verticalitatea şi să fie întotdeauna atenţi la cei care-i conduc.
Trebuie să recunosc că această recenzie m-a pus în încurcătură. Nu că n-ar fi o carte bună, ci mai degrabă este o carte pentru "cunoscători". Subiectul este interesant şi te incită această crono-afecţiune, cu alte cuvinte călătoria în timp. Să recunoaştem acum: să poţi călători în timp, să afli "chestii" care-ţi pot îmbunătăţi viaţa prezentă, cine nu şi-ar dori? Bineînţeles că toate vin cu un preţ, pentru că aşa-i viaţa: "ţi se dă cu o mână, ţi se ia cu două". Dar ideea în sine rămâne foarte atrăgătoare, cu toate neajunsurile ei. Harry va găsi refugiul său pentru aceste neajunsuri în dragostea lui pentru Clare, după cum recunoaşte chiar el: "Dragostea noastră a fost firul din labirint, plasa de sub cel care merge pe sârmă la mare înălţime, singurul lucru real din viaţa asta ciudată a mea, singurul în care am putut să mă încred vreodată". Pentru că, într-adevăr, Clare reprezintă singura constantă din viaţa lui.
"Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit..."
Crezi în Bine? Atunci nu uita să crezi şi în Rău... Sub pretextul celebrării unirii a două destine prin căsătorie, la Castelul Ultimelor Turnuri se vor aduna oaspeţi "numeroşi şi pestriţi", "fiecare cu un secret în spate". Pe cât de stranie este unirea marchizei de Lauras cu întunecatul Max Schwartz, pe atât de interesantă devine alegerea invitaţilor. Vom parcurge acest "drum" cu ajutorul cavalerului Arthur de Seragens, privind prin ochii lui şi simţind alături de el atmosfera apăsătoare şi rău-prevestitoare de la castel. Declanşarea violentelor evenimente va ridica tensiunea la cote alarmante, iar pe parcursul lecturii vom trece prin zeci de supoziţii şi acuzaţii, dar nu vom reuşi să descifrăm misterul decât în final, şi asta pentru că Răul nu se manifestă atât de evident pe cât am crede noi, şi, mai ales, nu-l vom găsi niciodată acolo unde presupunem că se află.
"Nu putem împărţi pământul ăsta, nu-i aşa, noi, cele două seminţii aparent asemănătoare şi atât de pe deplin diferite.(...) Ce rasă poate trăi alături de o alta? Războiul e universal; iar războaiele sunt tribale, indiferent ce altceva s-ar spune! Sunt tribale şi sunt menite să extermine. Nu vor înceta niciodată. Oamenii visează pacea eternă, dar nu se poate realiza, nu atâta vreme cât există oameni.(...) Trib, rasă, clan, familie. Seminţele urii împotriva a tot ce este diferit sunt sădite adânc înăuntrul nostru. Nu trebuie să ne predea cineva lecţii de ură. Trebuie să fim învăţaţi cum să nu cedăm în faţa ei. Ura e în sângele nostru; dar în mintea noastră există compasiunea şi dragostea, care trebuie s-o înfrângă."
"De ce viaţa trebuie să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?"
Acest volum continuă cartea "Talismanul", nu neapărat ca subiect, ci, mai degrabă, continuă ideea lumilor paralele între care câţiva aleşi pot călători. Îl regăsim pe Jack Sawyer de data aceasta matur, fost poliţist retras într-un "orăşel liniştit". "Casa Întunericului" nu mai are aceeaşi abordare fantasy ca şi "Talismanul" decât pe alocuri, ci este o cronică a realităţii crude, aşa cum este ea, fără nici un fel de "cosmetizare", o extraordinară analiză de comportament vis-a-vis de pericol şi de oroare.
"Ţinînd cont că trăim o eră în care totul este evoluţionist - biologie evoluţionistă, medicină evoluţionistă, ecologie evoluţionistă, psihologie evoluţionistă, economie evoluţionistă, informatică evoluţionistă - este surprinzător cît de rar gîndesc oamenii în termeni evoluţionişti. Este unul din punctele nevralgice ale oamenilor. Privim la lumea din jurul nostru ca la o fotografie, cînd de fapt este un film care se schimbă permanent. Fireşte că ştim că se schimbă, dar ne purtăm ca şi cum ar rămîne neschimbată. Negăm realitatea schimbării. Aşa se face că întotdeauna schimbarea ne ia prin surprindere."
In multitudinea de cărţi de suspans, cartea lui Michael Crichton a reuşit să mă surprindă. "Prada" este un alt exemplu al felului inedit de a concepe un thriller: un pic de ştiinţă, un pic de SF, un pic mai mult suspans, pigmentat şi cu ceva horror, la care adăugăm personaje memorabile şi situaţii critice. Cum cea mai reuşită minciună este cea care conţine şi un sâmbure de adevăr, această formulă "de succes" poate fi aplicată şi cărţii de faţă: este ficţiune, dar cât de posibilă poate fi întreaga acţiune...
