Dacă în volumul anterior totul era sumbru şi ameninţarea îşi întindea tentaculele asupra celor două lumi, în această carte răul devine palpabil. În lumea lui Elyon, roşul va deveni culoarea predominantă, pentru că totul este un război, o confruntare sângeroasă, nesfârşită şi obositoare între puţinii rămaşi fideli legilor lui şi "Marii Romanţe" şi "scabioşii ", acei dintre ei a căror minte fusese otrăvită de înşelătorie. Salturile între cele două lumi devin din ce în ce mai dramatice odată cu precipitarea acţiunii, şi Thomas Hunter va descoperi noi legături între aceste două lumi. Cumva existenţa unui univers paralel, deci nu o lume de vis, devine posibilă: "Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume." Stranie, dar absolut adevărată, mi se pare surprinderea atitudinii umane în faţa unei iminente dispariţii: războiul total. Dacă nici o tragedie nu ne poate uni, atunci mai merităm să fim salvaţi?
"Vroiam să-l urăsc, încercând să-mi amintesc toate lucrurile pe care le făcuse (...) El era motivul pentru care Caleb stătea la Periferie, motivul pentru care nu puteam fi împreună. Dar, în acea clipă, noi doi împărtăşeam ceva ce nu puteam împărtăşi cu nimeni altcineva din lume: mama mea.(...) El era singura persoană care o mai cunoştea."
Farmecul incontestabil al acestei serii este dat, fară îndoială, de redarea cinematografică a evenimentelor, cititorului fiindu-i extrem de uşor să se vizualizeze "la faţa locului". Fără descrieri prelungi, fără prea multe introspecţii: acţiune pură. Aventurile eroinei se precipită către o neaşteptată nouă dezvăluire, deşi este departe de "marele final". Vei descoperi alături de Eve, devenită Genevieve, că realitatea de dincolo de zidurile Oraşului de Nisip este descrisă diferit în limbajul politico-demagogic şi că drumul spre Infern este, ca întotdeauna, pavat cu cele mai bune intenţii.
Wow! Cam asta a fost reacţia mea când am terminat de citit. Ce atâta demoni, îngeri, nefilimi, sucubi şi incubi? E despre o tipă super, cu o viaţă ceva mai complicată decât a altora; şi ceva mai lungă. Ce importanţă ar avea că este sucub, adică un fel de demon care te ispiteşte sexual pentru a te secătui de energie, când de fapt toate trăirile ei sunt prin excelenţă umane? Cam asta e şi povestea: un demon care se comportă uman. Ideea în sine e halucinantă, dar chiar creativă. Nu poţi să nu-i acorzi credit cărţii tocmai pentru originalitate. Oscilaţia eroinei între două tentaţii umane, te ţine parcă mai în suspans decât faptul că cineva încearcă să elimine "nemuritorii" din peisaj. Toate acestea conjugate cu ceva scene "picante"(e vorba despre un sucub doar) şi răsturnări de situaţie fac din această carte o experienţă mai mult decât interesantă.
"Cum se face că atunci când muritorii vor ceva, singura posibilitate e să facă un pact cu iadul şi să-şi vândă sufletul? De ce nu pot face un pact cu Dumnezeu în schimbul promisiunii că or să se poarte frumos?"
Dacă până acum ne-am întrebat cum ar fi dacă Georgina Kincaid ar fi mai mult "umană" decât "sucubică", în volumul "Patimi de sucub" vom avea satisfacţia de a descoperi şi de a trece cu ajutorul eroinei printr-o gamă de sentimente şi trăiri, amplificate de condiţia ei de "stază", care, după cum vom vedea, are şi avantaje şi dezavantaje.
Erotismul se menţine în continuare la cote ridicate, devenind parcă şi mai descriptiv, astfel că lectura este recomandată celor cu "inima tare". În rest, deşi trece prin momente mai tensionate ca până acum, Georgina rămâne la fel, personajul ei nu va suferi mari modificări şi ne va surprinde în continuare latura ei loială şi de "fată bună", în ciuda menirii ei în lume. Balanţa între acţiunea propriu-zisă şi frământările sufleteşti ale personajelor este echilibrată, astfel că întreaga carte este frumos compusă şi se citeşte cu o deosebită plăcere.
"Când am încetat să mă mai lupt cu toate lucrurile din jurul meu, toate lucrurile din jurul meu au început să se aşeze unde le era locul. Toată activitatea şi peisajul, şi pământul, şi cerul, şi chiar gândurile oamenilor. Toate încercau să alcătuiască o imagine. Iar eu pot să-mi simt locul în ea, aşa cum nu am putut până acum.(...) Ca şi cum, atunci când m-am deschis tuturor percepţiilor, lucrurile şi-au creat propria concentrare."
"Nimic nu avea sens. Dezorientarea era completă. Lumea, aşa cum o ştia ea, dispăruse. Era ca şi cum ar fi fost trasă de pe stradă şi aruncată în cel mai adânc abis oceanic. Chiar şi lumina eternă, aruncată de Oraşul Mort, dispăruse. Mingiile de foc fantomă dispăruseră şi ele. Nu existau lumini pe străzi. Nimic."
Lyra Dore, o exploratoare a junglei subterane din Harmony, porneşte un "război" juridic cu familia Sweetwater, deţinătoare a companiei ce încearcă să o îndepărteze de descoperirea ei. Deşi iese falită din înfruntare, iată că împrejurările îl vor aduce pe fermecătorul Cruz Sweetwater în situaţia de a-i solicita ajutorul.
"Comoara de ametist" încheie seria "Vânătoarea de fantome" cu o explozie de acţiune, intrigi, dialoguri savuroase, scene fierbinţi, într-o uimitor de deconectantă lectură. Chiar şi pufoasele personaje, iepuraşii-de-praf, prin reprezentantul Vincent, vor participa activ la întâmplări, spre deliciul cititorului. Ne luăm rămas bun de la planeta Harmony şi de la personajele ce o populează, dar o facem în "stil mare" cu acest roman, parcă mai reuşit decât anterioarele. Nu ne mai rămâne acum decât să ne alocăm timpul necesar pentru a le recitit pe toate, în scopul de a retrăi sentimentele şi emoţiile ce au făcut din această serie una din preferatele noastre.
Încă de la primele pagini eşti copleşit de sentimentul "de acasă". Ca şi volumul anterior, cartea continuă să te fascineze, atât prin felul în care este scrisă, cât şi prin subiect. Continuă călătoria iniţiatică a lui Fitz Chivalry, iar acum urmărim cu interes cum va reuşi să jongleze între a stăpâni Meşteşugul, dar şi Harul. Astfel legătura cu prinţul Verity, unchiul său, se adânceşte, devenind mai mult omul lui decât al regelui, mai ales că aşa poate experimenta şi desăvârşi Meşteşugul.
"Îşi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de verdele - marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul cufundat în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi frunze. Ea era singura persoană trează.
Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl va servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai gândi la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să domnească din nou peste acest oraş. Magia era moartă, Fae fuseseră alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea niciodată nimic de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui regat.
Nu avea un destin. Nu mai avea."
Celaena Sardothien va fi nevoită să-şi "vândă" sufletul pentru a scăpa din minele din Endovier. Promite, în schimbul libertăţii, că va lupta pentru regele Adarlanului. Concursul pentru alegerea Campionului regelui îi va aminti cititorului de "Jocurile foamei", cu diferenţa că aici, deşi cu toţii luptă pentru a scăpa de diverse forme de supunere, scenele sângeroase sunt mai diluate. Pentru Celaena, un asasin pregătit de Arobynn Hamel, nu competiţia reprezintă o mare frământare, ci, mai degrabă, se va dovedi nepregătită pentru valul de sentimente ce o vor năpădi odată ajunsă la castel.
Dacă în primul volum pentru eroina noastră, Katniss, era vorba pur şi simplu de supravieţuire, în acest al 2-lea volum viaţa ei se va complica peste măsură, şi, dintr-o puştoaică călită în arena "Jocurilor Foamei", va deveni "scânteia", simbolul faptului că cei mulţi şi înfometaţi se vor putea ridica împotriva duşmanului comun. "Am ştiut întotdeauna cine e duşmanul. Cine ne înfometează, cine ne torturează şi cine ne ucide în arenă. Cine îi va ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi (...) Da, ştiu cine este duşmanul." Focul mocnit al nemulţumirilor se va converti într-o grandioasă explozie vulcanică, un spectacol de excepţie la care cititorul asistă fascinat. O carte care-ţi strârneşte o multitudine de sentimente trecând prin duioşie, furia neputinţei, speranţă, curaj şi deznădejde, sentimente pe care le împărţim cu eroii cărţii şi care te răscolesc şi după ce ai pus cartea jos.
Design foarte atrăgător şi promisiunea unei lecturi captivante. Ei şi totuşi, ştiţi zicala: "Nu judeca o carte după copertă". Ca şi măiestrie în mânuirea cuvintelor este bunicică, dar ca subiect.... Chiar ne doream "Frumoasa şi Bestia" reinterpretată? Dacă ne place povestea de ce să nu citim originalul? Lăsând la o parte lipsa de originalitate în alegerea subiectului, cartea ridică câteva probleme care ne-ar putea atrage; să vedem un puşti enervant "de bani gata" cum o păţeşte şi nici măcar milioanele "lui Tati" nu-l pot salva. Paradoxal, ca un apropo la "Nu judeca... ", tuturor ni se întâmplă să cunoaştem oameni frumoşi ca fizic, şi mai apoi să descoperim că au un suflet hidos. Cam asta ar fi ideea forţată pe care ar trebui s-o reţinem dacă tot am citit cartea. A! Şi tot ca o trimitere la un clasic mi-a amintit de "Portretul lui Dorian Gray". Nu mi s-a părut nici prea romantică, nici prea aventuroasă, nici prea captivantă, nici prea rea...