|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit..."
Crezi în Bine? Atunci nu uita să crezi şi în Rău... Sub pretextul celebrării unirii a două destine prin căsătorie, la Castelul Ultimelor Turnuri se vor aduna oaspeţi "numeroşi şi pestriţi", "fiecare cu un secret în spate". Pe cât de stranie este unirea marchizei de Lauras cu întunecatul Max Schwartz, pe atât de interesantă devine alegerea invitaţilor. Vom parcurge acest "drum" cu ajutorul cavalerului Arthur de Seragens, privind prin ochii lui şi simţind alături de el atmosfera apăsătoare şi rău-prevestitoare de la castel. Declanşarea violentelor evenimente va ridica tensiunea la cote alarmante, iar pe parcursul lecturii vom trece prin zeci de supoziţii şi acuzaţii, dar nu vom reuşi să descifrăm misterul decât în final, şi asta pentru că Răul nu se manifestă atât de evident pe cât am crede noi, şi, mai ales, nu-l vom găsi niciodată acolo unde presupunem că se află.
Dacă în volumul anterior totul era sumbru şi ameninţarea îşi întindea tentaculele asupra celor două lumi, în această carte răul devine palpabil. În lumea lui Elyon, roşul va deveni culoarea predominantă, pentru că totul este un război, o confruntare sângeroasă, nesfârşită şi obositoare între puţinii rămaşi fideli legilor lui şi "Marii Romanţe" şi "scabioşii ", acei dintre ei a căror minte fusese otrăvită de înşelătorie. Salturile între cele două lumi devin din ce în ce mai dramatice odată cu precipitarea acţiunii, şi Thomas Hunter va descoperi noi legături între aceste două lumi. Cumva existenţa unui univers paralel, deci nu o lume de vis, devine posibilă: "Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume." Stranie, dar absolut adevărată, mi se pare surprinderea atitudinii umane în faţa unei iminente dispariţii: războiul total. Dacă nici o tragedie nu ne poate uni, atunci mai merităm să fim salvaţi?
Prima carte dintr-o serie de trei, te introduce într-o lume stranie, în care zânele coexistă cu oamenii. Evident nu în planul "vizibil", dar se pare că multe din micile întâmplări nefericite cotidiene ar putea fi puse pe seama lor şi nu pe seama stângăciei personale. O adolescentă mai mult sau mai puţin obişnuită, Aislinn, moşteneşte din familie acest dar de a vedea dincolo de aparenţe, pe care îl ascunde, dar care va fi dezvăluit până la urmă. O carte despre curajul de a înfrunta necunoscutul şi de a lupta pentru ceea ce iubeşti indiferent de consecinţele la care te supui. O carte care te incită şi te invită să aştepţi cu nerăbdare şi continuarea poveştii şi a aventurii.
"Noaptea se lasă şi acum veghea mea începe. Nu se va sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soţie, nu voi avea pământuri, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroane şi nu voi câştiga glorie. Voi trăi şi voi muri la locul meu de veghe. Sunt sabia din întuneric. Sunt păzitorul de pe ziduri. Sunt focul care arde frigul şi lumina care aduce zorile, goarna care-i trezeşte pe cei adormiţi şi sunt scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor. Îmi dăruiesc viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru noaptea aceasta şi pentru toate nopţile ce vor veni."
Viaţa nu-i deloc uşoară, dar dacă mai eşti şi la liceu, unde toţi te consideră o "ciudată", este şi mai grea. Faptul că poţi vorbi cu fantomele nu ajută deloc la "imagine", dar îţi oferă o oarecare putere asupra celorlalţi. Că doar toţi ascundem mici secrete ruşinoase, pe care nu le dorim sub nici o formă dezvăluite. Să reprezinte şantajul calea spre o "viaţă socială" împlinită? Nici vorbă! Dar Cassie McKenna trebuie să se mulţumească cu atâta. Îşi creează o lume alternativă şi face totul să se îndepărteze de ceilalţi, categorisindu-i drept ticăloşi şi judecându-i după micile "indiscreţii" furnizate de fantomele ei. În opinia ei "Morţii, poate fiindcă nu mai au nimic de pierdut, sunt întotdeauna sinceri." Va descoperi totuşi că există şi o latură pozitivă în oameni, dacă eşti dispus să deschizi ochii şi s-o vezi.Despre cartea de faţă nu pot spune că aduce mari inovaţii în ceea ce priveşte subiectul, dar trebuie să recunosc că este scrisă într-o manieră foarte plăcută şi atentă, cuvintele se aştern frumos, iar acel aer de familiaritate, pe care îl resimţi pe parcursul întregii lecturi, te face să te simţi bine citind-o.
"Dacă volumul anterior, "Camera Blestemată", puncta mai mult pe latura fantastică a femeilor-lupoaice şi a relaţiei lor cu Francois de Chazeron, acest al doilea volum al seriei "Jocul Lupoaicelor" va purta mai puţin amprenta fantastică şi va pune accent mai mult pe latura istorică. Astfel, pe fondul frământărilor de la curtea regală, vom recunoaşte şi figuri marcante ale trecutului francez, cum ar fi Caterina de Medici, Carol Quintul, Nostradamus. Vom gusta din nou din magia Curţii Miracolelor şi vom înţelege că, indiferent de înfăţişarea cuiva, gama emoţiilor este aceeaşi. Un cerşetor sau un nobil urăsc la fel, iubesc la fel, chiar dacă o prăpastie existenţială îi desparte: "Dincolo de aparenţe bate o inimă. Iar emoţiile pe care le încearcă ea sunt aceleaşi, indiferent de înfăţişarea sau de hainele pe care le poartă omul acela."
"Am simţit cum începi să gândeşti, să te întrebi şi să te îndoieşti. Îndoiala este duşmanul magiei. Noi învăţăm să facem asemenea lucruri ca să-i uimim pe oamenii obişnuiţi cu minuni şi miracole sau ca să ne păzim când suntem în pericol. Dar trebuie să înveţi (...) că nu este bine să faci minuni doar de dragul de a-i uimi pe cei neiniţiaţi. Chiar şi pentru a te feri de primejdii, trebuie să faci cu prudenţă lucruri care par a fi miracole."
Imediat ce parcurgi primele pagini din această carte te cuprinde parcă o stare de nelinişte, care nu-ţi va da pace până la final. Eterna luptă dintre bine şi rău ia o cu totul altă turnură în povestea adolescentei rebele, Kaye. Departe de frământările unei vieţi obişnuite de puştoaică, Kaye află despre ea un secret teribil, care-i va da viaţa peste cap şi, în acelaşi timp, va fi prinsă în vâltoarea unor evenimente desfăşurate la graniţa dintre lumea reală şi cea supranaturală. Cartea este bine scrisă şi totuşi acea aură neliniştitoare, de magie, dar nu o magie bună ci ceva mai adânc de atâta, o face chiar fascinantă. Personaje felurite se vor perinda în decoruri de vis, de la zâne, elfi, spiriduşi, la fiinţe groteşti însetate de sânge, şi nu poţi decât să priveşti fascinat la toată această desfăşurare de virtuozitate.
"Vorbeşte cu Dumnezeu.(...) Indiferent cum te simţi, indiferent cu ce te confrunţi, indiferent dacă se întâmplă ceva care te răneşte, te dezamăgeşte sau te nedumereşte. (...) Vorbeşte cu el. Înţelege că, indiferent dacă lucrurile merg bine pe lumea asta sau merg rău, indiferent dacă se petrec cu uşurinţă sau cu dificultate, asta nu înseamnă că el nu este aici.(...) Poţi să începi acum, cu sau fără cuvinte, apoi să continui mereu, să nu laşi niciodată nimic să se amestece în discuţia dintre tine şi Dumnezeu."
"Cum se face că atunci când muritorii vor ceva, singura posibilitate e să facă un pact cu iadul şi să-şi vândă sufletul? De ce nu pot face un pact cu Dumnezeu în schimbul promisiunii că or să se poarte frumos?"
Dacă până acum ne-am întrebat cum ar fi dacă Georgina Kincaid ar fi mai mult "umană" decât "sucubică", în volumul "Patimi de sucub" vom avea satisfacţia de a descoperi şi de a trece cu ajutorul eroinei printr-o gamă de sentimente şi trăiri, amplificate de condiţia ei de "stază", care, după cum vom vedea, are şi avantaje şi dezavantaje.
Erotismul se menţine în continuare la cote ridicate, devenind parcă şi mai descriptiv, astfel că lectura este recomandată celor cu "inima tare". În rest, deşi trece prin momente mai tensionate ca până acum, Georgina rămâne la fel, personajul ei nu va suferi mari modificări şi ne va surprinde în continuare latura ei loială şi de "fată bună", în ciuda menirii ei în lume. Balanţa între acţiunea propriu-zisă şi frământările sufleteşti ale personajelor este echilibrată, astfel că întreaga carte este frumos compusă şi se citeşte cu o deosebită plăcere.
