|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"- Teleportare.
Spus cu voce tare, cuvântul a răsunat în cameră încărcat cu o semnificaţie teribilă, nerecunoscut în accepţiunile normale ale realităţii, posibil doar în anumite situaţii: sub umbrela ficţiunii, a filmului şi a jocurilor pe calculator.
Dacă într-adevăr mă teleportam, cum de izbuteam? De ce eu? Ce anume mă ajuta? Oare puteau şi alţii?"
Ce este "Jumper"? - un roman SF proaspăt, cu tineri, pentru tineri, abordând o constantă a SF-ului dintotdeauna: teleportarea. Steven Gould va reuşi să redea cititorului folosirea acestul "dar" exact cu viziunea ludică, nonconformistă şi lejer iresponsabilă a unui adolescent, astfel încât întreaga poveste a lui Davy va fi cu atât mai autentică.
"...mintea şi închipuirea făpturilor omeneşti sunt misterioase şi uimitoare. Fără ele, nimic din ce-a izbutit omul să afle despre sine şi despre univers n-ar fi fost cu putinţă. Lipseşte-l pe om de visuri şi de fantezie, şi-ai să ai în faţă animalul cel mai stângaci, mai primitiv şi mai lipsit de apărare de pe Pământ."
"Te-ai gândit vreodată cum pericolul trebuie că înconjoară puterea, aşa cum umbra împresoară lumina? Aceste vrăji nu sunt un joc pe care-l jucăm pentru plăcere sau laudă. Gândeşte-te că fiecare vorbă, fiecare faptă a Artei noastre este rostită sau făcută fie pentru bine, fie pentru rău. Înainte de a vorbi sau de a face, trebuie să ştii preţul care trebuie plătit pentru acestea! (...)Puterile de Preschimbare şi Chemare ale unui vrăjitor pot pune în pericol echilibrul din lume. Această putere este de temut. Este foarte periculoasă. Trebuie să urmeze firul înţelepciunii şi să slujească nevoia. A aprinde o lumânare înseamnă a arunca o umbră..."
"Casa era mult mai aproape de ruine decât era apartamentul ei. Singurul lucru care se întindea între ea şi marele zid era parcul imens care se afla dedesubt. Apropierea însemna diferenţă. Aici era şi mai conştientă de energia psi emanată de Oraşul Mort decât era când se afla la ea în apartament. Când ieşea pe balconul ei nu sesiza decât mişcări ocazionale ale fenomenului. Dar în aceste locuri atmosfera era saturată."
Iată că aventurile arheologului Lydia Smith continuă în această a doua parte a seriei "Vânătoarea de fantome". Dacă în volumul anterior se făcea referire la întâmplările ce au dus-o pe Lydia în catacombe, de această dată investigaţiile acelui episod nelămurit din trecutul ei o vor purta într-o aventură pe cât de incitantă, pe atât de periculoasă. Răsturnări de situaţie, aparenţe înşelătoare, tensiuni de tot felul vor transforma lectura într-o plăcere deosebită, iar evoluţia relaţiei Lydiei cu şarmantul Emmett, devenit Şef interimar al Breslei din Cadence, suplimentează această plăcere. La finalul învolburatei acţiuni nu-ţi va rămâne decât gândul de a începe următoarea parte a acestei serii surprinzătoare.
" Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă.(...) Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii.(...) Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întregă, iar lumea e în continuă schimbare.(...) Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii.
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
"Poveştile sunt altfel: prind viaţă când sunt povestite. Ele nu există cu adevărat în lumea noastră fără o voce care să le povestească sau o pereche de ochi mari care să le citească sub pătură cu o lanternă. Poveştile sunt ca seminţele din ciocul unei păsări, aşteptând să cadă pe pământ, sau ca notele unui cântec scris pe o hârtie, tânjind după un instrument care să le învie muzica. Ele dormitează, aşteptând ocazia să iasă la suprafaţă. Ele pot începe să se schimbe din momentul în care cineva începe să le citească. Ele pot încolţi în imaginaţia cititorului şi îl pot transforma. Poveştile vor să fie citite.(...) Au nevoie de acest lucru. Acesta este motivul pentru care se chinuie să iasă din lumea lor şi să intre în a noastră. Poveştile vor să le dăm viaţă."
"Nu vei trăi pentru totdeauna, nici un om şi nici un lucru nu trăiesc veşnic. Nimic nu este nemuritor. Doar nouă ne este dat să ştim că trebuie să murim. Iar acesta este un dar însemnat, darul individualităţii. Căci avem doar ceea ce ştim că trebuie să pierdem, ceea ce suntem dispuşi să pierdem...acea conştiinţă de sine care este suferinţa noastră, dar şi comoara, umanitatea noastră, nu durează. Se schimbă, se pierde ca un val pe mare.(...) Sunt două părţi, Arren, două care împreună fac una: lumea şi umbra, lumina şi întunericul. Cei doi poli ai Balanţei. Viaţa izvorăşte din moarte, iar moartea izvorăşte din viaţă: fiind contrare, tânjesc una după alta, îşi dau naştere una celeilalte şi renasc mereu. Şi, o dată cu ele renaşte totul, floarea din măr, lumina stelelor. În viaţă este moartea. În moarte este renaşterea. Aşadar, ce este viaţă fără de moarte? Viaţa neschimbată, interminabilă, eternă?
"Dacă volumul anterior, "Camera Blestemată", puncta mai mult pe latura fantastică a femeilor-lupoaice şi a relaţiei lor cu Francois de Chazeron, acest al doilea volum al seriei "Jocul Lupoaicelor" va purta mai puţin amprenta fantastică şi va pune accent mai mult pe latura istorică. Astfel, pe fondul frământărilor de la curtea regală, vom recunoaşte şi figuri marcante ale trecutului francez, cum ar fi Caterina de Medici, Carol Quintul, Nostradamus. Vom gusta din nou din magia Curţii Miracolelor şi vom înţelege că, indiferent de înfăţişarea cuiva, gama emoţiilor este aceeaşi. Un cerşetor sau un nobil urăsc la fel, iubesc la fel, chiar dacă o prăpastie existenţială îi desparte: "Dincolo de aparenţe bate o inimă. Iar emoţiile pe care le încearcă ea sunt aceleaşi, indiferent de înfăţişarea sau de hainele pe care le poartă omul acela."
"Nimic nu avea sens. Dezorientarea era completă. Lumea, aşa cum o ştia ea, dispăruse. Era ca şi cum ar fi fost trasă de pe stradă şi aruncată în cel mai adânc abis oceanic. Chiar şi lumina eternă, aruncată de Oraşul Mort, dispăruse. Mingiile de foc fantomă dispăruseră şi ele. Nu existau lumini pe străzi. Nimic."
Lyra Dore, o exploratoare a junglei subterane din Harmony, porneşte un "război" juridic cu familia Sweetwater, deţinătoare a companiei ce încearcă să o îndepărteze de descoperirea ei. Deşi iese falită din înfruntare, iată că împrejurările îl vor aduce pe fermecătorul Cruz Sweetwater în situaţia de a-i solicita ajutorul.
"Comoara de ametist" încheie seria "Vânătoarea de fantome" cu o explozie de acţiune, intrigi, dialoguri savuroase, scene fierbinţi, într-o uimitor de deconectantă lectură. Chiar şi pufoasele personaje, iepuraşii-de-praf, prin reprezentantul Vincent, vor participa activ la întâmplări, spre deliciul cititorului. Ne luăm rămas bun de la planeta Harmony şi de la personajele ce o populează, dar o facem în "stil mare" cu acest roman, parcă mai reuşit decât anterioarele. Nu ne mai rămâne acum decât să ne alocăm timpul necesar pentru a le recitit pe toate, în scopul de a retrăi sentimentele şi emoţiile ce au făcut din această serie una din preferatele noastre.
