|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor - veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear.(...) De ce să nu-i lăsăm să aibe Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi.(...) Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?"
"Frica şi ura se citesc în ochii tăi. Pentru tine sunt un monstru(...). Dar a venit timpul să bagi de seamă şi să vezi bestia din tine. Ţi-am trezit teama, dar a venit timpul să-ţi câştig respectul. Ascultă-mi povestea, simte sângele ce-mi curge prin vene şi fii recunoscător: eu am purtat sabia, nu tu. Orcii, născuţi pentru bătălie, sunt meniţi să câştige pacea pentru toţi."
Se continuă povestea Elenei, femeia vârcolac, din prima carte. Un pic cam prea aglomerată acţiunea, multe personaje, mai mult sau mai puţin paranormale, un ritm alert, un limbaj pe alocuri cam prea "colorat", dar în ansamblu lectura nu este o pierdere de vreme. Are cam tot ce-i trebuie să-ţi ofere o relaxare de excepţie. Bineînţeles, nu lipsesc nici picantele scene de hârjoneală între cei doi protagonişti principali. Hm... O chestie de-a lupilor probabil, dar sunt la fel de incitante ca-n primul volum. Per global, cartea pare un pic mai "dark" decât prima; cam mult sânge şi împuşcături, dar cumva toate sunt echilibrate prin descrierea trăirilor interioare ale Elenei. Evident că povestea este cu "va urma", asa că rămâne de văzut cum va evolua seria.
"Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a-l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen."
Pe planeta Harnony umanitatea a primit o nouă şansă la viaţă. Însă ce este tipic omenesc, nu se va schimba nici măcar în aceste condiţii: pofta de înavuţire, crima, dorinţa de putere, pe toate cei ce a trecut prin Cortină le-au adus pe noua planetă. Arheologul Lydia Smith se vede protagonista unei aventuri de proporţii declanşată de angajarea ei de către magnatul Emmett London, iar faptul că energiile reziduale ale planetei de adopţie se materializează pentru a produce rău oamenilor, nu face deloc această aventură facilă.
Vei alege această carte din curiozitate, apoi vei fi captivat fără drept de apel de această scriere. Iubitorii cărţilor Norei Roberts, ale Richellei Mead sau ale Cassandrei Clare vor gasi în Jayne Castle un numitor comun, atât prin personajele seducătoare, cât şi prin intriga deosebit de incitantă, astfel că o vor adăuga la lista autorilor preferaţi.
Incursiunea fascinantă în lumea creată de Robin Hobb continuă şi în această carte. Fitz Chivalry Farseer rămâne acelaşi slujitor fidel al binelui, sacrificându-şi iubirea, confortul şi siguranţa personală pentru idealurile pe care le apără. Şi acest volum rămâne extrem de complex în ceea ce priveşte intrigile de la curtea regală şi interesele politice. Nu poţi să nu te gândeşti totuşi că s-ar fi putut comprima un pic mai mult acţiunea, pentru că de multe ori ai senzaţia că aceleaşi imagini defilează la nesfârşit în faţa ta. Oricât de mult te atrage această lume ajungi să te simţi cumva prizonier şi aştepţi cu nerăbdare să se întâmple ceva mai mult şi mai ales mai repede. Din multele personaje care s-au perindat prin jurul lui Fitz timp de trei volume, va rămâne "crema" celor care i-au stat aproape în mod dezinteresat: Burrich, Chade şi Patience. Dacă eşti adeptul happy end-urilor nu pot spune decât că rămâi cu o speranţă destul de palidă.
"...mintea şi închipuirea făpturilor omeneşti sunt misterioase şi uimitoare. Fără ele, nimic din ce-a izbutit omul să afle despre sine şi despre univers n-ar fi fost cu putinţă. Lipseşte-l pe om de visuri şi de fantezie, şi-ai să ai în faţă animalul cel mai stângaci, mai primitiv şi mai lipsit de apărare de pe Pământ."
Cred că toţi cei ce au citit această trilogie a "Jocurilor Foamei" vor fi de acord că aceste cărţi sunt aparte. Nu sunt genul de cărţi pe care le citeşti, îţi plac şi apoi le pui jos şi le uiţi. Sunt cărţi care trezesc în tine trăiri amorţite. Şi pe acest al treilea volum îl citeşti exact ca pe anterioarele: cu sufletul. Tumultul luptelor de pe parcursul lecturii este secondat de valuri de sentimente puternice, care nu pălesc nici măcar la ultimele pagini, ci, din contră, se intensifică. La finalul călătoriei prin această trilogie rămâne senzaţia de real şi de mai mult ca posibil a subiectului. Rămane ideea că un rău poate fi înlocuit de un alt rău dacă umanitatea îşi pierde starea de alertă; ideea că răul, deşi depăşit, lasă răni adânci, răni ce se redeschid din când în când; ideea că depinde de oameni să-şi păstreze verticalitatea şi să fie întotdeauna atenţi la cei care-i conduc.
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri, zisese Jojen. Un om care nu citeşte nu trăieşte decât una singură. Cântăreţii pădurii n-aveau nicio carte. Nici cerneală, nici pergamente, niciun limbaj scris. Aveau, în schimb, copaci şi, mai presus de toţi aceştia, copacii inimii. Când mureau, intrau în pădure, în frunză, în ramură şi în rădăcină şi copacii îşi aminteau. Toate cântecele şi toate descântecele lor, istoriile şi rugăciunile, tot ce ştiau despre lumea asta. Maesterii îţi vor spune că toţi copacii inimii le sunt închinaţi vechilor zei. Cântăreţii cred că ei sunt vechii zei. Când mor, devin o parte a divinităţii."
"În schimb, aleg dragostea - lucrul pe care l-aţi uitat cu toţii. Eu aleg iubirea şi vă las cu războiul vostru.(...) Tot ce e bun în Cer şi pe Pământ este născut din iubire."
"Vorbeşte cu Dumnezeu.(...) Indiferent cum te simţi, indiferent cu ce te confrunţi, indiferent dacă se întâmplă ceva care te răneşte, te dezamăgeşte sau te nedumereşte. (...) Vorbeşte cu el. Înţelege că, indiferent dacă lucrurile merg bine pe lumea asta sau merg rău, indiferent dacă se petrec cu uşurinţă sau cu dificultate, asta nu înseamnă că el nu este aici.(...) Poţi să începi acum, cu sau fără cuvinte, apoi să continui mereu, să nu laşi niciodată nimic să se amestece în discuţia dintre tine şi Dumnezeu."
