|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"... un asemenea sistem, în care cineva îţi dictează fiecare mişcare - fie el zeu, sau diavol, sau subconştientul nostru, sau genele noastre tiranice -, este imposibil. Viaţa însăşi trebuie să se bazeze pe posibilitatea infinită a alegerii şi a întâmplării. dacă nu putem dovedi asta, trebuie să credem că aşa este.
"Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă prin convingere celor care se opun şi prin a-i face să vadă lumina, ci mai degrabă din pricina faptului că cei care se opun vor muri în cele din urmă, şi va veni o generaţie care va fi familiarizată cu el.(...) Dacă este adevărat (...) atunci trecutul a fost curăţat de adevăruri uitate, şters de multă vreme. Şi, la fel, anumiţi oameni ar putea fi ucişi, astfel încât să predomine viziunea ucigaşilor asupra lumii." Şi totuşi: "Există multe uşi spre trecut. Ele stau ascunse, fără a fi la îndemână, dacă nu ştii ce cauţi."
Ce-ai face dacă, ori în urma unor cercetări amănunţite, sau ca urmare a hazardului, ai descoperi că lumea, aşa cum o ştii, se apropie de final? Şi dacă ai înţelege că tot acest proces nu este nimic nou, ci este ceva ce se repetă ciclic, în ce fel ţi-ar schimba asta viaţa? Acestea ar fi întrebările ce vor izvorî din lectura acestei cărţi. Catherine Donovan şi James Rutherford vor porni în aventura vieţii lor, aventură la care vom lua parte şi noi, într-un iureş de mituri, simboluri, legende şi credinţe din toate colţurile lumii, iureş care ne va dezvălui şi latura comună în toată această diversitate.
Pentru că Răul nu poate fi niciodată biruit definitiv, acest al 2-lea volum al trilogiei Vechiul Regat va aduce în prim plan o regrupare a forţelor întunecate, care, în urmă cu 15 ani, fuseseră învinse de Abhorsen.
Şi de această dată vom asista, în paralel, la călătoriile iniţiatice a doi tineri, Lirael şi prinţul Sameth, călătorii ce pornesc din puncte diferite, pentru a se întâlni în cele din urmă. Dar "Oare călătorul îşi alege calea, sau calea îl alege pe el?" Cei doi tineri vor descoperi atât adevărul despre ei, cât şi faptul că nu întotdeauna primeşti ce îţi doreşti, ci s-ar putea să capeţi chiar ceva mai mult.
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.
Deşi este catalogat drept roman poliţist, "Fantoma Trecutului" este o carte pe care cu greu o putem încadra în tiparele unui roman poliţist clasic. Este ceva mai complicată de-atât, iar situarea cărţii în anumite tipare, ar însemna limitarea ei. Este o carte în care, de la prima pagină până la ultima, nimic nu este scris la întâmplare sau în plus. Chiar dacă ai senzaţia că totul "sare" de la o epocă la alta şi de la o acţiune la alta, realizezi că totul se leagă. Este ca şi cum autorul nu ne invită la lectură, ci ne deschide o uşă pentru a-i pătrunde efectiv în gânduri.
"Timpul este ceva ciudat - atârnă cel mai greu pe umerii celor care nu îl au. Nimic nu este mai uşor decât să fii tânăr şi să ai lumea întreagă de cucerit. Lucrul ăsta îţi dă sentimentul că te aşteaptă oportunităţi nelimitate, iar gândul acesta este atât de seducător încât pur şi simplu simţi că poţi face ceva mult mai important decât să înveţi pentru examene.(...) Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia Pandorei numai după ce scăpaseră toate molimele şi necazurile, este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu există decât timpul. Iar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm până când ne aruncă în neant.(...) Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. Timpul reprezintă pur şi simplu jalonul separării noastre. Dacă suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi dintr-un întreg originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem singuri în relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem."
"Îşi lăsă capul în mâini, simţind că-i va exploda de atâtea informaţii. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, şi acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească şi prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă aşa te simţi în timpul unei căderi nervoase şi apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu şi-ar permite niciodată să fie aşa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiş, spărsese uşi şi se confruntase cu propria moarte într-o pivniţă întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simţise niciodată atât de aproape de prăbuşire."
Ceea ce începe ca o captivantă poveste poliţistă, susţinută de reapariţia detectivului particular Charlie Parker, pe care-l cunoaştem din "Îngerul Negru", se transformă în ceva mult mai sumbru odată cu apariţia "Oamenilor Găunoşi". Apartenenţa lui Parker la o origine mai presus de a celorlalţi, este din nou punctată, iar aceşti Găunoşi sunt "explicaţi" genial şi ne vine foarte greu să diferenţiem realitatea de mit în ceeea ce-i priveşte, pentru că: "Unele păcate sunt atât de îngrozitoare, încât nu există iertare pentru ele. Sufletul e pierdut. Se întoarce la cel care l-a creat pentru a ocupa locul care îi este atribuit de El. Tot ce lasă în urmă este o cochilie goală, o conştiinţă fără iertare...Găunos".
"- Bună, numele meu este Harry, spuse bărbatul cu o voce răguşită. Reţeaua fină de vinişoare roşii de pe nasul său mare era dovada unei vieţi dominate de alcool. Sunt alcoolic, mai zise el.
- Bună, Harry!
- Sunt nou aici. E a şasea oară când vin la această adunare. Sau a şaptea. Şi nu am trecut încă de primul pas. Cu alte cuvinte, ştiu că sunt un alcoolic, însă cred că îmi pot controla acest viciu. Pesupun că este un soi de contradicţie faptul că mă aflu printre voi. Dar am venit aici în urma unei promisiuni făcute unui psiholog, un prieten care nu vrea decât să mă ajute. El îmi spunea că, dacă voi reuşi să trec peste discuţiile despre Dumnezeu şi spiritualitate din primele săptămâni, voi constata că programul funcţionează. Ei bine, nu ştiu dacă alcoolicii anonimi se pot ajuta pe ei înşişi, dar sunt dispus să încerc. De ce nu?!
" Timpul trecea fără ca nimeni să vină şi începu să se întrebe dacă nu cumva bătrâna soră Isabel uitase de ea, cu fiecare pas târşit pe care-l făcuse. Ascultând scârţâiturile clădirii, rafalele de vânt izbind în fereastră, Maura îşi imagină cum ar fi să-şi petreacă întreaga viaţă sub acest acoperiş. Anii de tăcere şi rugăciune, de ritualuri neschimbate. "Ar fi şi alinare", gândi ea. Tihna de a şti, la fiecare revărsat al zorilor, cum va decurge ziua. Fără surprize, fără nelinişte. Te ridici din pat, îmbraci aceleaşi haine, îngenunchezi pentru aceleaşi rugăciuni, mergi pe aceleaşi coridoare slab luminate pentru a-ţi lua micul dejun. Dincolo de ziduri, fustele femeilor se pot scurta sau lungi, maşinile îşi pot schimba forma şi culoarea şi o galaxie schimbătoare de staruri de cinema va apărea şi apoi se va stinge de pe ecran. Însă între aceste ziduri, ritualurile vor continua să rămână aceleaşi, chiar şi când trupul îţi devine infirm, mâinile nesigure, lumea din ce în ce mai tăcută, pe măsură ce auzul îţi slăbeşte.
"Alinare, gândi Maura. Mulţumire sufletească." Da, erau motive întemeiate pentru a te retrage din lume, motive pe care ea le înţelegea."
