|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
-L.J._Smith.png "Reuniunea (seria Jurnalele Vampirilor 4) - Recenzii carti bune")
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
" În teorie, dragostea fulgerătoare nu există; cel puţin în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi nu poate exista cineva care să-şi reverse întreaga pasiune într-o singură iubire. În realitate există astfel de oameni - oameni care riscă orice; calmi şi închişi în sine, ei sunt ultimii care să creadă că natura le-ar putea juca o asemenea festă, ultimii care să-şi dorească o astfel de capitulare sau care să ştie când le sună ceasul."
Nu-i poţi dicta inimii să nu simtă. Nu poţi reprima sentimentele. Sau... poţi? Gyp Winton încearcă din răsputeri acest lucru şi aparent şi reuşeşte. Fructul unei pasiuni sfârşite tragic, Gyp refuză să se lase pradă sentimentelor ce au provocat atâtea necazuri părinţilor săi. Căsătoria cu violonistul suedez Gustav Fiorsen, împotriva voinţei tatălui ei, va fi încununarea acestei atitudini calculate. Eroina Gyp va atinge sufletul cititorului, iar evenimentele cărora trebuie să le facă faţă ne vor întări convingerea că este un personaj remarcabil. Va reuşi ea oare să treacă ..."dincolo" de nepăsarea autoimpusă şi să descopere ce înseamnă cu adevărat să iubeşti?
"Fiţi atenţi ca să trăiţi, căci asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu vedeţi tot ce vedeţi. unul din motivele pentru care aţi fost trimişi la mine este ca să vă arăt ce nu vedeţi în ceea ce vedeţi - ce nu vedeţi când sunteţi speriaţi, sau luptaţi, sau alergaţi, sau vă cordiţi. Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeţi pistolari - cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o să vedeţi mai multe la o singură privire decât văd unii într-o viaţă întreagă.(...) Pentru că diferenţa dintre a vedea şi anu vedea poate fi diferenţa dintre a trăi şi a muri."
"Pentru că, dacă în acest joc de umbre nimic nu este niciodată ceea ce pare, fiecare dintre noi poate schimba lucrurile."
Pare aproape nedrept prin ce încercări, mai mult decât nefericite, este forţată să treacă Mary Read, neînfricata noastră eroină din prima parte a serie "Femeia Pirat". Vom vedea cum, atunci când pierde tot, deciziile luate îi vor determina cursul existenţei şi vom înţelege că, atunci când totul pare pierdut, mai există încă o speranţă. Emma de Mortefontaine îşi va continua obsesiva goană după Mary, dar şi după fabuloasa comoară, devenind parcă şi mai crudă ca în prima parte. Cititorul va fi introdus în lumea carnavalului veneţian, gustând un amestec de perversitate şi erotism, specific epocii. Ne va bucura să descoperim că "aşchia nu sare departe de trunchi", astfel că vom avea parte de o dublă aventură, atât din parte lui Mary, cât şi a fiicei sale, Ann.
Răsturnarea de situaţii care va face din dragonul "Imperial" oferit împăratului Bonaparte, Temeraire, un "Celest", va determina o înşiruire de evenimente incitante pe care cititorul le va savura cu siguranţă. Astfel Will Laurence şi prietenul său înaripat vor porni într-o aventură extraordinară spre China, călătorie menită atât să reconfirme apartenenţa lui Temeraire la Forţele Aeriene Britanice, cât şi să stabilească anumite legături diplomatice. Delegaţia chineză se va dovedi foarte greu de convins, iar Will şi Temeraire vor trebui să aştepte să ajungă la destinaţie pentru a descoperi dacă vor rămâne împreună. Întâmplările prin care trece grupul pornit spre China, pe calea apelor, vor ţine cititorul în tensiune, iar momentele de acalmie vor fi presărate cu informaţii şi cu efortul celor două părţi, cea chineză şi cea britanică, de a se cunoaşte, de a se înţelege şi de a ajunge la un acord cu privire la binele lui Temeraire.
"- Va veni o vreme, am spus eu, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămaşi care să-şi aducă aminte că ar fi existat vreunul şi că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-şi amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. Tot ceea ce noi am făcut şi am construit, şi am scris, şi am gândit, şi am descoperit va fi uitat, iar toate astea - am făcut un gest cuprinzător - vor fi fost în zadar. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbuşirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conştiinţă şi va exista un timp şi după aceea. Şi dacă inevitabilitatea uitării omeneşti te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că aşa fac toţi ceilalţi."
"Închise, iar ea îşi şterse lacrimile,sperând că nimeni nu va observa că plânsese. Cu două minute în urmă, fusese fericită. Richard, iubitul ei secret, atât de special, în ciuda - sau poate tocmai de aceea - faptului că nu avea să danseze cu el în public vreodată şi nu avea să-i dăruiască niciodată un copil. Doi ani scurţi de fericire şi acum pleca departe şi ea simţea că era vorba de Moscova. Visul fusese spulberat şi avea o presimţire cumplită că nu o să-l mai vadă niciodată. Rămase aplecată, pe scaun, acolo unde el stătuse adesea, şi se strădui să-şi compună o figură calmă. Avea să plângă mâine, sau restul vieţii, dar acum trebuia să se prefacă a fi o gospodină prostuţă, o hausfrau nemţoaică."
O viaţă întreagă dedicată spionajului, o viaţă în care idealurile ei au fost puse mai presus de iubire, familie, stabilitate... Sonia Werner va fi cea care, ajunsă la optzeci de ani, priveşte în urmă la tot acest sacrificiu. Când unul din fii ei încearcă să părăseacă blocul comunist, cerând ajutor în schimbul informaţiilor, agenţii britanici se văd nevoiţi să intervină, mai ales pentru a descoperi "cârtiţa" din propriile rânduri.
"Tulburările noastre mentale contemporane nu sunt numai exagerări persistente ale răspunsurilor arhaice: ele reprezintă de asemenea şi o încercare disperată din partea omului de două milioane de ani de a se adapta la lumea contemporană."
Este foarte interesant cum o carte de analiză psihologică poate deveni atât de captivantă atunci când e scrisă de autorul potrivit. Anthony Stevens ne va prezenta complexele teorii ale lui Jung, unul din părinţii psihologiei moderne, analizând totodată ruptura omului modern de formele evoluţiei sale anterioare. Vom înţelege că suntem sclavii pattern-urilor comportamentale şi asta pentru că experienţa noastră personală este ghidată de istoria colectivă a speciei umane: "În cele din urmă, viaţa fiecărui individ este în acelaşi timp viaţa eternă a speciei."
Visul va fi investit cu puterea de a reconecta angoasatul om modern cu sinele său arhaic, în vederea restabilirii echilibrului pierdut: "În timp ce rătăcim tot mai departe în deşertul materialist al civilizaţiei noastre, visele noastre sunt singurele oaze de spiritualitate pe care le mai avem. Ele reprezintă habitatul nostru primordial, ultima oază de sălbăticie, şi trebuie să le protejăm cu la fel de multă fervoare ca şi pădurile tropicale, stratul de ozon, elefanţii şi balenele."
"Se spune că este nevoie de foarte mult timp pentru a te împăca cu o tragedie. Rămâi ca amorţit. Nu poţi accepta realitatea cumplită. Dar nu este adevărat. Cel puţin, nu pentru mine. Am înţeles pe deplin toate implicaţiile. (...)
Şi, cu toate acestea, moartea este un mare învăţător. Numai că este prea dură.
Aş dori să vă pot spune că prin această tragedie am descoperit ceva, ceva care să-mi fi schimbat fundamental existenţa şi să vă transmit şi vouă această înţelepciune. Dar n-am descoperit nimic. (...) Tragedia este ceva personal. Tragedia îţi grevează sufletul. S-ar putea să nu fii mai fericit. Dar vei fi, în orice caz, mai bun."
"Par a fi nebună acum, ştiu. Însă niciodată nu mi-am dat seama că nu am aşa de mult timp. Niciodată n-am auzit tic-tacul ceasului.
Dacă am şti toţi - dacă ar fi o plăcintă cu răvaş pe care s-o deschizi şi să afli cât timp ţi-a mai rămas, oare am trăi vieţi complet diferite? Oare am irosi mai puţin timp? Am aplica mai sârguincios îndemnul carpe diem? Oare?"
Barbara, mamă a patru fete şi soţia lui Mark, se vede înfrântă de destin astfel încât, în puţinul timp rămas, încearcă prin intermediul unor scrisori şi a unui jurnal personal, să transmită ceea ce nu va mai putea prin viu grai celor ce vor rămâne fără ea. Cartea devine atât o impresionantă poveste a unei mame ce încearcă să-şi facă datoria şi dincolo de această lume, cât şi povestea unei familii ce rămâne fără factorul catalizator.
Am citit această carte prin filtru personal, ca pe o punere în scris a propriei drame, cu invidia celui ce nu a beneficiat de vreo scrisoare sau de vreun jurnal, care să îndulcească, poate, realitatea crudă. Cititorul se poate regăsi în personalităţile atât de diferite ale celor patru fiice, cât şi ale celorlalte personaje atinse de pierderea suferită.
