"Îşi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de verdele - marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul cufundat în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi frunze. Ea era singura persoană trează.
Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl va servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai gândi la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să domnească din nou peste acest oraş. Magia era moartă, Fae fuseseră alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea niciodată nimic de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui regat.
Nu avea un destin. Nu mai avea."
Celaena Sardothien va fi nevoită să-şi "vândă" sufletul pentru a scăpa din minele din Endovier. Promite, în schimbul libertăţii, că va lupta pentru regele Adarlanului. Concursul pentru alegerea Campionului regelui îi va aminti cititorului de "Jocurile foamei", cu diferenţa că aici, deşi cu toţii luptă pentru a scăpa de diverse forme de supunere, scenele sângeroase sunt mai diluate. Pentru Celaena, un asasin pregătit de Arobynn Hamel, nu competiţia reprezintă o mare frământare, ci, mai degrabă, se va dovedi nepregătită pentru valul de sentimente ce o vor năpădi odată ajunsă la castel.
"- Frances, tu crezi în destin? o întrebă Lucius.
Ea rămase o vreme pe gânduri. Credea sau nu credea în destin?
- Eu cred cu-adevărat în coincidenţe, îi răspunse. Cred că anumite lucruri se întâmplă pe neaşteptate ca să ne atragă atenţia, şi mai cred că astfel de momente ar putea chiar să ne afecteze sau să ne schimbe întreg cursul vieţii. Însă nu cred că suntem neputincioşi în faţa unei sorţi implacabile pe care să n-o putem controla. Altfel n-ar avea rost să vorbim despre voinţa noastră. Nu toţi avem puterea de a decide, de a spune da sau nu, de a face sau nu anumite lucruri, de a o porni într-o direcţie sau alta."
Destin sau nu, vremea nefavorabilă din preajma sărbătorilor de iarnă o vor forţa pe Frances Allard să se adăpostească într-un han alături de Lucius Marshall. Scânteia ce se aprinde între cei doi pare cum nu se poate mai nepotrivită, Frances fiind o simplă profesoară, iar Lucius făcând parte din înalta societate. Cum ne aşteptam, intrigile şi bârfele de salon vor fi prezente şi vor pigmenta frumoasa poveste a două suflete ce vor trebui să facă faţă prejudecăţilor societăţii.
"Întotdeauna mi-a plăcut să mă consider dintr-o bucată. Ceva rigid care nu poate să se rupă. Însă sub acea mască sunt ceva atât de fragil, ca o foiţă mică de sticlă pe care atunci când o atingi se sparge. Şi necesit dragoste. Îmi place să mă simt atăt de iubită de toată lumea. Este singura modalitate care mă face să am încredere în forţele mele. Practic, nu mă consider talentată la nimic. Nu-mi cunosc calităţile, nici defectele. Nu mă cunosc pe mine însumi. Cunosc doar un portret creat de cei ce mă cunosc.
Dar cine sunt cu adevărat? Ce sunt? În călătoria asta mi-am dat seama că habar nu am... Şi asta mă sperie."
Câţi dintre noi se cunosc cu adevărat? Poate asemeni Larei şi lui Doris, eroinele romanului de faţă, ar trebui să fim smulşi din cotidian şi forţaţi să ne confruntăm cu propria imagine. Cea reală, nu ceea ce proiectăm pentru ceilalţi. Cele două surori, forţate să coexiste două luni într-un sat uitat de lume, vor demonstra că, în ciuda aparentelor deosebiri, se aseamănă mai mult decât şi-ar dori. Analizându-se "la rece", îşi vor descoperi golul din interior, chiar dacă Lara încearcă să-l umple cu băutură, iar Doris cu o existenţă superficială.
"Mie, uneia îmi plac bărbaţii care fac faţă câtorva lacrimi, câtă vreme femeia nu plânge din orice fleac. N-am să te întreb dacă vrei vreun sfat de la mine. Fiindcă tu ai să zici că da, chiar dacă nimeni nu vrea să primească sfaturi. Aşa că pur şi simplu am să-ţi fiu alături. Am să-ţi dau ocazia să vezi că te pot asculta. Sentimentele au nevoie să fie exprimate, Hope. Ele nu sunt mereu subînţelese, aşa cum le place oamenilor să creadă..."
Hope Beaumont renunţă la viaţa ei perfectă dintr-un mare oraş, pentru un trai liniştit în orăşelul Boonsboro. Directoare a hanului deţinut de familia Montgomery, îşi împarte viaţa între administarea acestuia şi prietenia cu Avery şi Clare, personajele principale feminine din precedentele romane ale seriei "Hanul amintirilor". Dacă până acum în fiecare carte se rezolvă un singur conflict emoţional, "Iubire peste timp" acordă spaţiul necesar şi poveştii de dragoste dintre Lizzy şi Billy, povestea de dincolo de timp ce încă din vremea Războiului Civil învăluia clădirea istorică a hanului în mister şi în miros de caprifoi.
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
"Katherine, ne-am născut într-o epocă minunată. Schimbarea este iminentă. Fiinţa umană se află în pragul unei noi ere, când îşi va întoarce iar privirile spre natură şi spre ceea ce a fost... spre ideile din cărţi precum "Zoharul" şi alte texte străvechi din lumea întreagă. Adevărurile semnificative îşi au propria forţă gravitaţională şi, în cele din urmă, atrag oamenii spre ele. Va veni o zi în care ştiinţa modernă va începe să studieze cu atenţie înţelepciunea anticilor.Aceea va fi ziua în care omenirea va începe să afle răspunsurile la marile întrebări ale vieţii, încă neelucidate."
"Dantry, privind-o pe Lady Groton, văzu după un timp că şi ea înţelegea frumuseţea dansului. Uitase să-şi bea cafeaua. Ţigara i se stinsese, şi stătea complet nemişcată, privind. Se temuse că s-ar fi aşteptat la ceva ieftin, fiind dezamăgită de dansatoare, astfel făcându-l şi pe el să fie dezamăgit. Într-un sens era un fel de test. Cu mult timp în urmă, fusese convins că ar fi înţeles, dar acum, în seara asta, devenise nesigur şi cam tulburat.
Nu-l decepţionase. Nu-şi pierduse, de-a lungul acelor ani, nici gustul, nici puterea de înţelegere, iar acum, aşezat lângă ea, era din nou acut conştient de perfecţiunea ei, de buna ei creştere şi ţinuta ei distinsă, de îmbrăcăminte şi bijuterii, de părul ei, de graţia mişcărilor, a poziţiei puţin lăsate pe spate, absorbită, ascultând şi privind. Şi, dintr-odată, i se păru că descoperise însăşi esenţa existenţei ei. Îşi spuse: "Face parte dintre ultimele exemple ale unei părţi din lume care va dispărea curând, fiindcă nu mai e loc pentru ea.""
"Dezvoltarea sănătoasă şi neîntreruptă a simţurilor, corpului, emoţiilor şi intelectului unui copil constituie temelia identităţii de sine. O identitate de sine puternică face posibil un contact bun cu mediul înconjurător şi cu oamenii din acel mediu.
Copiii descoperă curând că viaţa nu este perfectă, că trăim într-o lume foarte haotică, o lume a contradicţiilor şi a dihotomiei. Mai mult decât atât, părinţii care cresc copii au propriile dificultăţi cu care trebuie să se confrunte. Copiii învaţă să facă faţă şi să compenseze. Mulţi se descurcă destul de bine să trăiască, să crească şi să înveţe."
În zilele noastre, mai mult ca oricând, copiii au nevoie de aliaţi, indiferent dacă aceşti aliaţi sunt reprezentaţi de părinţi, profesori sau terapeuţi. Şi asta pentru că metoda de exprimare a sentimentelor, specifică copiilor, diferă radical de cea a adulţilor.
"Ea construise asta. Tot ce făcuseră ei fusese să-i pună la dispoziţie cochilia - piatra, lemnul - dar ea fusese cea care o adusese în acel stadiu. Iar acum avea s-o facă din nou.
Da, cu siguranţă era puternică şi deşteaptă şi dispusă să muncească din greu."
În planurile lui Avery McTavish nu se află o relaţie... Însă soarta ţine morţiş s-o contrazică, astfel încât Owen Montgomery devine o importantă filă a vieţii lui Avery. "Paşi spre fericire" este o pledoarie în favoarea unei existenţe împlinite, unde atât cariera profesională cât şi sentimentele sunt preţuite deopotrivă, o carte despre cum eforturile ajung să fie răsplătite şi despre importanţa covârşitoare a oamenilor pe care îi primeşti în viaţa ta.
Cu o scriere fuidă şi perfect calibrată, Nora Roberts îţi oferă, ca întotdeauna, o lectură de excepţie, iar îmbinarea scenelor obişnuite cu un strop de ... suspans paranormal, adaugă un plus de farmec întregului roman.
"Cele mai înalte expresii artistice ale religiei - pictură, sculptură, poezie, muzică, teatru - au fost create şi executate de oameni care de la bun început fuseseră exclusiv artişti. Probabil că acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre arta de a vindeca. Cei care au contribuit în cea mai mare măsură la progresul medicinii şi al chirurgiei n-au fost cei pătrunşi de o sfântă compasiune pentru suferinţele oamenilor; ei nu s-au dedicat ştiinţei fiind mişcaţi de durerea fiinţei umane, ci deoarece erau curioşi din punct de vedere intelectual şi urmăreau să afle până în ce străfunduri îi va conduce ştiinţa căreia i se hărăziseră."
Un medic desăvârşit, un supraom, aproape un demiurg, sau un medic obişnuit, cu o viaţă obişnuită şi trăiri "lumeşti"? Acestea sunt cele două alternative între care trebuie să aleagă aspirantul Jack Beaven, pentru a se ridica la pretenţiile mentorului său, profesorul Milton Forrester. Apariţia în scenă a exoticei Audrey Hilton este în măsură să destabilizeze parametrii succesului în carieră deja stabiliţi de medicul Beaven. Şi totuşi, chiar nu există şi o soluţie de compromis? Autorul reuşeşte să capteze atenţia cititorului expunându-i această antiteză şi răscolindu-i opiniile personale, pentru a-l conduce mai apoi către deznodământul extrem de satisfăcător.