|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Am fost crescut presupunând că urma să am parte în mod firesc de avere, de rang şi de privilegiu.(...) Neşansa şi deciziile nepotrivite, însă, m-au făcut să nu mai cred în aceste lucruri. În timp ce alţi tineri domni se duceau la curse şi umblau după dansatoare de la operă, am aflat că nimeni nu îţi oferă şanse în această lume - în afara şansei de a te lupta pentru supravieţuire. În armată am fost biciuit, ţinut în zdrenţe şi aproape am murit de foame spuse el cu o grimasă. Am fost forţat să îmi înfrunt toate defectele şi slăbiciunile şi să învăţ o lecţie dură..."
Că dragostea apare atunci când nici nu te aştepţi, va deveni un adevăr greu de tăgăduit pentru asprul veteran - erou Kenneth Wilding, ce se angajează într-o aventură menită să-i salveze moştenirea de familie, dar care se pare că primeşte "la pachet" mai mult decât sperase.
"Râul de foc" este o fascinantă poveste despre frământata lume interioară a unui artist - pictor, despre" frumosul" extras ca o esenţă din tot ce ne înconjoară, despre emoţie, despre aparenţe înşelătoare şi despre viaţa intens trăită. Mistere, sentimente şi răsturnări de situaţie vor purta cititorul în lumea fascinantă a autoarei şi-l vor răpi din lumea reală într-un mod cât se poate de fermecător.
"Când eşti copil, lumea ţi se pare un teren de joacă nesfârşit şi e a ta. E necunoscută, interesantă şi e a ta aşa cum o visezi tu. Nu ştii viitorul, dar crezi că-l poţi modela după bunul-plac al inimii. Totul, dar absolut totul, este posibil. Tot ce este frumos pe lumea asta e posibil.(...)
Când îmbătrâneşti, ai mai puţine opţiuni. Te uiţi în jurul tău ştiind că nu le vei putea avea pe toate şi spui "asta este". Nu mai eşti în stare să te identifici cu personajele dintr-o carte. Treci pe sub panoul invizibil pe care scrie: "Bine aţi venit în epoca fericirii limitate! Bine aţi venit în lumea faptelor reale!" Înveţi să te mulţumeşti cu puţin; oare acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l înveţi?
De fapt, viaţa ia sfârşit în tinereţe. Toată povestea cu a doua primăvară a vieţii nu este decât o mare vrăjeală. De data asta, lumea a pus stăpânire pe tine, iar tu trebuie să te resemnezi."
"Un prost se străduia-n zadar
să-nveţe carte un măgar.
Un om îi spuse: La ce bun?
Vei fi luat drept un nebun!
Cum vita să vorbească n-o poţi face,
tu de la ea învaţă cum se tace.
.............................................
De vrei să dai răspuns pe negândite
nu vei gasi cuvinte potrivite.
Vorbeşte ca un înţelept dibaci
ori vitelor te-asemuie şi taci!"(Saadi)
Înainte de toate, tu, cititorule, trebuie să te pleci cu smerenie în faţa sublimei strădanii a umilului traducător, acel literat ce trudeşte asupra tâlcului cuvintelor şi care adesea este uitat în laudele aduse unei carţi de succes. Aici şi acum este momentul să ne plecăm în faţa artei lui Otto Starck, fără de care n-am fi putut "gusta" cu aşa nesaţ din "Poemele persane".
"Alchimia nu e altceva decât scopul, intenţia şi strădania subtilă de a transmuta natura metalelor din una în alta. Potrivit cu aceasta, fiecare persoană, prin propria-i putere de pătrundere mentală, poate alege o cale şi o Artă mai bună, descoperind astfel adevărul, deoarece omul care se concentrează mai intens asupra unui lucru va descoperi adevărul."
Câţi dintre noi nu suntem fascinaţi de alchimie? Câţi dintre noi nu am citit cu aviditate poveştile ţesute pe baza celebrei "Pietre Filozofale"? Pentru veritabilii pasionaţi a venit momentul să înţeleagă cu adevărat originea acestor mituri şi să descopere teoriile ce au stat la baza atâtor ficţiuni.
"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
" Îmi indică, pătruns de veneraţie aproape, un scaun cu spătar înalt, lângă masă. L-am privit ca în vis. Nimic din ce vedeam nu părea să ţină de realitate. Nu mi-l puteam imagina pe Ambrose în această casă sau în odaia aceasta. Nu era posibil ca el să fi păşit pe aici, cu mersul său familiar, fluierând, vorbind, lăsându-şi bastonul rezemat de scaun, lângă masa aceasta."
În binecunoscutul său stil, Daphne du Maurier, creează în "Verişoara mea Rachel" aceeaşi atmosferă tensionată şi prevestitoare de rău ca şi în alte scrieri ale sale, ţinând cititorul în alertă şi nelăsând nicicum impresia că adevărul este mai evident decât pare. Ambrose Ashley moare în urma unei febre suspecte la scurt timp după casătoria cu misterioasa văduvă Rachel. Philip Ashley se vede nevoit să investigheze suspiciunea că soţia lui Ambrose ar fi avut vreun amestec în această moarte prematură. Venirea lui Rachel la domeniul pe care îl moşteneşte Philip, îi va înfrânge acestuia determinarea şi-i va cădea în mreje exact ca şi vărul său, în ciuda evidentului pericol ce o înconjoara pe Rachel ca un văl dens. Acest joc al incertitudinii, pe care autoarea îl susţine din primele pagini până la final, va face deliciul suprem al lecturii, iar personajele de excepţie vor întregi tabloul unei scrieri de top.
"Care este scopul vieţii noastre de acum? Ce înseamnă, esenţial vorbind, a fi uman? Mă gândesc adesea la aceste întrebări. Cred că putem spune că scopul vieţii noastre este de a fi fericiţi. Dacă oamenii practică o religie sau o cale spirituală de vreun fel, o fac pentru a fi fericiţi; nu există nici un alt motiv.(...) Trebuie să ne folosim minţile şi inteligenţa. Referitor la problemele din tărâmul minţii, trebuie să le găsim o explicaţie, să le descoperim cauzele, şi să le înţelegem mai bine. Este vital ca noi să le tratăm în mod direct, în acest fel, şi să nu le ignorăm. Pentru că aşa ne vom găsi o pace a minţii şi o bunăstare statornice, care nu pot fi tulburate prea uşor."
Căutarea echilibrului interior devine din ce în ce mai mult preocuparea omului modern. Într-o lume haotică şi zgomotoasă, ne este tot mai greu să ne păstrăm acea minte senină şi liniştită, necesară unui trai armonios. Iată că prin această carte vor ajunge la noi cuvintele pline de înţelepciune ale lui Dalai Lama, cuvinte ce ne vor oferi atât "împământarea" necesară pentru a parcurge paşii spre spiritualizare, cât şi principiile de bază ce trebuie avute în vedere pentru îndeplinirea acestui demers.
"Cele mai înalte expresii artistice ale religiei - pictură, sculptură, poezie, muzică, teatru - au fost create şi executate de oameni care de la bun început fuseseră exclusiv artişti. Probabil că acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre arta de a vindeca. Cei care au contribuit în cea mai mare măsură la progresul medicinii şi al chirurgiei n-au fost cei pătrunşi de o sfântă compasiune pentru suferinţele oamenilor; ei nu s-au dedicat ştiinţei fiind mişcaţi de durerea fiinţei umane, ci deoarece erau curioşi din punct de vedere intelectual şi urmăreau să afle până în ce străfunduri îi va conduce ştiinţa căreia i se hărăziseră."
Un medic desăvârşit, un supraom, aproape un demiurg, sau un medic obişnuit, cu o viaţă obişnuită şi trăiri "lumeşti"? Acestea sunt cele două alternative între care trebuie să aleagă aspirantul Jack Beaven, pentru a se ridica la pretenţiile mentorului său, profesorul Milton Forrester. Apariţia în scenă a exoticei Audrey Hilton este în măsură să destabilizeze parametrii succesului în carieră deja stabiliţi de medicul Beaven. Şi totuşi, chiar nu există şi o soluţie de compromis? Autorul reuşeşte să capteze atenţia cititorului expunându-i această antiteză şi răscolindu-i opiniile personale, pentru a-l conduce mai apoi către deznodământul extrem de satisfăcător.
"Întotdeauna mi-a plăcut să mă consider dintr-o bucată. Ceva rigid care nu poate să se rupă. Însă sub acea mască sunt ceva atât de fragil, ca o foiţă mică de sticlă pe care atunci când o atingi se sparge. Şi necesit dragoste. Îmi place să mă simt atăt de iubită de toată lumea. Este singura modalitate care mă face să am încredere în forţele mele. Practic, nu mă consider talentată la nimic. Nu-mi cunosc calităţile, nici defectele. Nu mă cunosc pe mine însumi. Cunosc doar un portret creat de cei ce mă cunosc.
Dar cine sunt cu adevărat? Ce sunt? În călătoria asta mi-am dat seama că habar nu am... Şi asta mă sperie."
Câţi dintre noi se cunosc cu adevărat? Poate asemeni Larei şi lui Doris, eroinele romanului de faţă, ar trebui să fim smulşi din cotidian şi forţaţi să ne confruntăm cu propria imagine. Cea reală, nu ceea ce proiectăm pentru ceilalţi. Cele două surori, forţate să coexiste două luni într-un sat uitat de lume, vor demonstra că, în ciuda aparentelor deosebiri, se aseamănă mai mult decât şi-ar dori. Analizându-se "la rece", îşi vor descoperi golul din interior, chiar dacă Lara încearcă să-l umple cu băutură, iar Doris cu o existenţă superficială.
"Dumneavoastră nu vă place nimic! Iată de ce vi se pare totul trist şi urât. Viaţa e frumoasă când ştim s-o iubim; dar, ca să fim fericiţi, trebuie să ieşim din cercul propriului nostru eu. E de ajuns să trăim puţin alături de ceilalţi, să comparăm fericirea noastră cu durerea altuia, durerea noastră cu fericirea altuia, şi să încercăm să cunoaştem, să luptăm, să trăim în strânsă legătură cu natura, să o admirăm când e frumoasă, să i ne împotrivim când e rea, şi să ne simţim mândri că suntem oameni, fericiţi că suntem sănătoşi, mulţumiţi că suntem folositori, nouă şi celorlalţi."
"Dragoste şi speranţă" ne propune o nouă poveste de viaţă din decorul sard. Autoarea va aduce în faţa cititorului atât realitatea orăşelului din Sardinia, cu întâmplările şi oamenii săi pitoreşti, cât şi povestea Gavinei Sulis şi a lui Priamo, viitor preot catolic. Sentimentele lor sunt cum nu se poate mai nepotrivite într-o lume dominată de puternica influenţă a bisericii, iar vinovăţia ce se cuibăreşte în sufletul Gavinei îi va determina acesteia alegerile.
