|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Cu fiecare minut care trecea, cu fiecare oră care nu aducea nici un indiciu serios care să ducă la găsirea bărbatului ce îi ucisese sora, furia Lenei creştea tot mai mult. Sibyl îi spusese de mai multe ori că furia era un sentiment foarte periculos, îi atrăsese atenţia că trebuie să se abandoneze şi altor emoţii decât ura. În acel moment însă, Lena nu-şi putea imagina c-ar mai putea fi vreodată fericită, nu reuşea să fie nici măcar tristă. Era atât de golită sufleteşte din cauza pierderii surorii ei, încât furia era singurul sentiment care o mai ţinea în viaţă. Se lăsa pradă acestei furii, o lăsa să se dezvolte înlăuntrul ei ca un cancer, pentru că altfel s-ar fi prăbuşit. Avea nevoie de această furie ca să poată să treacă prin această încercare."
Descoperirea trupului neînsufleţit al unei tinere, violată şi măcelărită, va arunca un mic orăşel american în braţele terorii, mai ales când vor avea certitudinea că fapta comisă nu este opera vreunui străin. Pediatru şi medic legist, Sara Linton este în miezul evenimentelor, fiind implicată în desfăşurarea investigaţiilor atât profesional cât şi sufleteşte.
"Cînd e cel mai bine, viaţa e inimaginabil de simplă şi bună... Aşa cum ar trebui să fie. (...)
Cazul mă înfricoşa şi cu siguranţă nu fiindcă aş fi crezut în vampiri.
Credeam, însă, în lucrurile ciudate şi oribile pe care oamenii sînt uneori în stare să şi le facă unii altora: muşcături sălbatice, spînzurări sadice, drenarea corpurilor de sînge, atacuri cu tigri. Pentru început, nu puteam să-mi imaginez cam cum ar trebui să fie ucigaşii."
Dacă credeai că "Violetele sînt albastre" este numai continuarea thrillerului "Trandafirii sînt roşii" atunci te aşteaptă o surpriză de proporţii, pentru că, aşa cum însuşi autorul afirmă, "Nici un lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem noi." Povestea "Creierului" (numit aici, probabil datorită traducerii, "Geniul") continuă într-adevăr, iar între acesta şi detectivul Cross interacţiunea devine un fel de joacă "de-a şoarecele şi pisica". Şi totuşi aspectul cel mai important al cărţii este reprezentat de un nou caz, mai sângeros decât te-ai fi putut aştepta, cu personaje diabolice şi carismatice "în acelaşi ambalaj", cu pagini care-ţi ridică tensiunea la maxim, cu răsturnări de situaţie pe cât de neaşteptate, pe atât de incitante.
"Dacă drepatatea nu triumfă şi dragostea nu se reîntregeşte nici măcar în ficţiune, care mai este sensul? Viaţa adevărată este rea mult prea des."
Orice om poate purta adânc îngropată în sine o parte întunecată. Numai că majoritatea oamenilor reuşesc să-şi controleze acest "eu" negativ. Nu toţi însă...
"Prin labirintul raţiunii" este un thriller mai subtil, cu accente "romance", un thriller axat cumva pe latura psihologică, o fină analiză a fragilităţii minţii umane. Farmecul cărţii constă, de departe, în personajele create de autoare, extrem de atent concepute şi perfect aşezate în decor, dar şi în dialogurile mustind de umor, autoironie şi sarcasm ce ajută cititorul să pătrundă uşor în miezul evenimentelor. Este o carte reuşită ce se citeşte cu mare plăcere, un intermezzo de excepţie pentru a evada în ficţiune, o poveste despre oameni slabi sau puternici, despre dragoste, despre încredere şi despre cum îţi poţi schimba viaţa şi recăpăta echilibrul: "Vreau să fiu din nou o fiinţă normală, să nu-mi fie frică. Vreau să fiu din nou cea care eram acum doi ani, dar care n-am să mai pot fi vreodată. Aşa că încerc să-mi dau seama cine am să fiu tot restul vieţii mele."
"- Îmi plăcea atunci când aveam toată familia în jurul meu. Acum... va fi o zi îngrozitor de searbădă. Fără fii, fără nepoţi... Vezi copacul ăla mare? Îi arătă un ulm înalt. Acolo atârnam becurile şi soţul meu, când copiii erau mici, obişnuia să se furişeze afară ca să le atârne ciorapii în copac. În dimineaţa de Crăciun... ah cum mai alergau, cum mai strigau, cum mai ţipau la fereastra noastră ca să ne spună că venise Moş Crăciun... Nepoţii mei, la fel... Acum nu va mai fi nimeni care să-l aştepte pe Moş Crăciun."
Un grup de femei din trei generaţii, unite atât prin legăturile de familie, cât mai ales prin tragedia ce se abate asupra lor, va constitui nucleul acestei scrieri. Supravieţuitoarele familiei Luciano vor trebui să facă faţă atât celorlalte familii mafiote ce încearcă să preia controlul asupra afacerilor Luciano, cât şi propriilor conflicte interioare, survenite atât din ciocnirea generaţiilor cât şi din diferenţele notabile de personalitate. Miturile privind fragilitatea şi lipsa spiritului de acţiune a consoartelor din lumea mafiotă se vor nărui în faţa determinării Graziellei, a Sophiei, a Rosei şi a Teresei.
"Ceea ce neglijasem în gândirea mea a fost un punct central, o inimă coordonatoare care să-i adune pe toţi laolaltă, şi care fusese acolo tot timpul. Spitalul Municipal este acela care se află în centrul tuturor lucrurilor. Indiferent cât de tare mă îndepărtez de centru, întotdeauna mă întorc la el, pentru că nu se poate altfel. (...) Pentru că acest lucru e valabil pentru multe din vieţile noastre. Oricât de departe s-ar părea că ne abatem, ne întoarcem întotdeauna la Spitalul Municipal ca la un punct focal. Spitalul Municipal este ca o roată uriaşă, iar noi suntem spiţele."
Romanul în două volume al Barbarei Harrison va supune atenţiei cititorului viaţa ce se desfăşoară pe coridoarele Spitalului Municipal din New York, lumea de dincolo de acesta fiind relativ estompată şi lăsată în planul doi. Când o bogată moştenitoare ajunge să fie internată în acest spital, lipsit de fonduri dar bogat în specialişti, lupta acerbă a medicilor lipsiţi de mijloace pentru a reda miracolul vieţii va capta cu siguranţă atenţia cititorului.
"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
"Recunoştinţa era ca un câine la călcâiul lui. După câteva blocuri rări pasul fiindcă venise ora lui preferată, seara cu un întuneric matern, ferestre mici şi strălucitoare, feţele de pe stradă la fel de strălucitoare ca ferestrele. În acest moment al zilei se simţea ca într-o Moscovă din ultimele cinci secole şi n-ar fi fost surprins să audă sunetul copitelor prin noroi.(...) Omul nu s-a născut criminal, ci a căzut în greşeală în împrejurări nefericite sau sub influenţa unor elemente negative. Toate delictele mari şi mici îşi au originea în avariţia postcapitalistă, egoism, trândăvie, parazitism, beţie, prejudecăţi religioase sau depravare moştenită."
"Spre uimirea acestor oameni îngroziţi şi nedumeriţi a căror atitudine merge înapoi pînă în timpurile biblice, oameni care pălind de teamă, cu capetele descoperite, au îndrăznit să privească spre cer - soarele a tremurat violent cît se poate de clar. Soarele s-a deplasat lateral cu mişcări bruşte, nemaivăzute pînă atunci."
Ce faci când prezenţa Răului devine un fapt evident? Ce faci când te confrunţi cu damnarea veşnică? Ce-ţi rămâne de făcut? Să te întorci spre credinţă. Să te forţezi să vezi miracole la tot pasul, să-ţi păstrezi flacăra speranţei aprinsă.
"Alertă de gradul Zero" îţi va dezvălui o altă latură creativă a lui James Patterson, prolificul şi mereu surprinzătorul autor, unul dintre preferaţii celor ce savurează cărţile de suspans. Un scenariu apocaliptic presărat cu mistere religioase, investigaţii ale Vaticanului, apariţii demonice şi personaje carismatice, toate se combină într-o lectură extrem de alertă, susţinută şi de structura concisă a capitolelor, ce se succed ca diapozitivele, purtând cititorul către un final la fel de neaşteptat ca întreaga desfăşurare a evenimentelor.
Lumină versus Întuneric, Credinţă versus Damnare, Speranţă versus Disperare, le vei găsi pe toate în această carte, o nouă reuşită a lui James Patterson.
"Dintotdeauna avusese senzaţii ciudate în anumite case sau camere, dar în mare parte erau slabe şi nu o deranjau prea tare. Le acceptase ca pe ceva normal, şi poate că aşa şi erau până la un anumit nivel de percepţie. La urma urmei, mulţi oameni vorbeau de senzaţia de deja vu sau de nelinişte când intrau prima dată într-o anume casă sau cameră.
Apoi, în anii aceia de singurătate petrecuţi la facultate, când se interiorizase timp îndelungat, reacţiile ei la diversele spaţii se acutizaseră."
Zoe Luce, o decoratoare cu capacităţi paranormale îl angajează pe detectivul patricular Ethan Truax să-i confirme bănuielile cu privire la un client. Povestea se complică în momentul în care trecutul lui Zoe devine o ameninţare pentru siguranţa ei. Astfel va descoperi că neconvenţionalul detectiv foloseşte într-adevăr metode inedite de a rezolva cazurile.
"Şi deodată îl cuprinsese un val de milă, nu milă pentru cei care meritau mila, sau care o cereau, sau care nu erau demni de ea, ci milă tocmai pentru cei care nu o meritau, nu o cereau şi nu erau defel demni de ea.(...) Lacrimi îi ţâşniră din ochi şi-i îngheţară pe obraji. Simţea că iubeşte Biserica rusă, cu defectele şi micimile ei, cu bătrânele vrăjitoare insuportabile şi preoţii ei tiranici şi cu credincioşii ei superstiţioşi, că, dincolo de limba rusă, iubea ortodoxia, greacă, sârbă, americană şi că, dincolo de ortodoxie, iubea întreaga Biserică, aşa cum a lăsat-o Hristos oamenilor (...) şi, aşa cum oamenii o sfâşiaseră, o fragmentaseră, o sfărâmaseră, o pulverizaseră, că iubea umanitatea, cu persecuţiile şi persecutorii ei, mai ales pe persecutori fiindcă aveau nevoie de mai multă iubire decât ceilalţi."
