|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Fusese foarte ciudat că Osorio îl întrebase dacă e un bun investigator. Ceea ce nu-i spusese era faptul că munca lui de la Moscova suferea din cauza a ceea ce fusese denumit oficial drept "neatenţie".(...) Neatenţia era cea mai gravă crimă care se putea imagina. Văzuse tot felul de victime, de la cele cu trupuri aproape neatinse, găsite moarte în somn, până la cele măcelărite, alterate monstruos în moarte. Părerea lui era că, în general, aceste victime ar sforăi uşor prin somn şi ar râde şi acum la auzul unei glume bune, dacă cineva ar fi fost mai atent la mişcarea unui cuţit, a unui pistol sau poate a unei seringi. Toată dragostea din lume nu putea înlocui o clipă de neatenţie."
"-Nu contează cine a făcut-o. Oricare ins dintre ei este un potenţial ucigaş. Ceea ce înseamnă că poţi alege pe oricine. Nu există albi nevinovaţi, fiindcă fiecare dintre ei este un posibil ucigaş de cioroi, chiar dacă nu-şi mânjeşte mâinile direct. Crezi că i-a surprins atitudinea lui Hitler? Crezi că monstruozitatea lui vine doar din faptul că i-a făcut să lupte în războiul acela? Hitler a fost cel mai natural alb din lume. I-a omorât pe evrei şi pe ţigani fiindcă nu ne-a avut pe noi la îndemână. Ţi-i poţi imagina pe ăia din Klan şocaţi de el? Nu, exclus aşa ceva. (...) Albii sunt nenaturali ca rasă, omul alb e nenatural. Şi e nevoie de un imens efort de voinţă pentru a înfrânge un inamic nenatural."
"Simţi apropierea visului. Îl simţea prelingându-i-se din subconştient asemeni sângelui care ţâşnea dintr-o rană proaspătă. Se zvârcoli în somn şi mâinile i se strânseră în pumni. dar nu se putea lupta cu el, aşa că îi căzu pradă.(...) Întotdeauna vor fi mai mulţi - şi agresori, şi victime. Întotdeauna vor fi mai mulţi, şi eu nu-i pot opri pe toţi. Dar pot foarte bine să-mi fac treaba şi să-i opresc măcar pe o parte din ei. Trebuie."
Ce justifică monstruozitatea comportamentală? O copilărie schilodită? O altă percepţie asupra binelui şi a răului? Iată ca într-un viitor nu atât de îndepărtat constatăm că umanitatea îşi continuă nestingherită declinul, iar cititorul este poftit la înfruntarea memorabilă dintre un criminal în serie, de o bestialitate extremă, şi un locotenent de poliţie, Eve Dallas, confruntare ce va ţine naraţiunea la cote alarmant de tensionate. Vom pătrunde, cu ajutorul autoarei, adânc în minţile celor doi principali pioni şi vom înţelege că omul singur îşi alege propriul drum, indiferent de mediu sau conjuncturi.
"În arşiţa nopţii" se înscrie pe drumul unei noi tipologii de erou al genului poliţist, prin personajul Eve, criptic, taciturn, dur, dar în acelaşi timp o femeie atrăgatoare,empatică şi, mai ales, extrem de determinată.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"Frica poate fi un lucru îngrozitor.
Dar tu mi-ai spus că trebuie să dau piept cu lucrurile înfricoşătoare şi că, de cele mai multe ori, asta le face să dispară."
Nimeni nu provoacă un mare lord columbian al drogurilor. Rico Chavez s-a asigurat întotdeauna de asta. Dar când cineva o face, şi, pe deasupra, mai este şi femeie, trebuie să-şi înveţe lecţia... Elena Kyler va porni în aventura vieţii ei, fără voie, victima unei lumi guvernate de violenţă şi unde banul este mai presus de orice lege. Aproape un scenariu de film, "Să nu crezi în nimeni" va fi o lectură impresionantă de alertă, un montagne russe al cuvintelor şi al acţiunii, o carte despre forţa impresionantă ce izvorăşte din iubire, o carte despre curaj, despre prietenie, despre loialitate şi despre dragostea pe care o găseşti în cele mai neaşteptate circumstanţe, o carte ce se citeşte lejer şi rapid, o alegere bună pentru evadarea din cotidian.
"Atunci, în vremurile îndepărtate ale adolescenţei sale, familia era bogată şi puternică. Slugi, cerşetori, copii sărmani, femei umile, oaspeţi din ţinuturile învecinate însufleţeau ograda. Un pescar venea în fiecare zi să aducă păstrăvi.
Darurile ieşeau şi intrau. Câte un oaspete zăbovea în casa familiei Decherchi câte patru sau cinci zile şi masa era veşnic întinsă.(...)
Ea luase parte la toate evenimentele familiei, în casa aceea unde o zvârlise destinul, aşa cum vântul de martie azvârle sămânţa pe stâncă, lângă arborele ce stă să cadă. Şi crescuse aşa, ca iedera, încolăcindu-se pe trunchiul bătrân, lăsându-se doborâtă de ruina care-l smulge din rădăcini."
Un decor sard, o familie de bogătaşi scăpătaţi în urma vieţilor irosite şi o frescă a unei mici comunităţi reprezintă esenţa romanului "Iedera". Personaje pitoreşti se vor perinda prin faţa ochilor tăi, dar, deasupra tuturor, se va ridica Annesa care, deşi nu pare să aibe vreo importanţă, fiind acea fiinţă luată "din milă" şi din generozitatea marii familii Decherchi, se va dovedi liantul întregii acţiuni, acea "iederă" ce se înfăşoară în jurul bătrânelor ziduri ale conacului.
" Îmi indică, pătruns de veneraţie aproape, un scaun cu spătar înalt, lângă masă. L-am privit ca în vis. Nimic din ce vedeam nu părea să ţină de realitate. Nu mi-l puteam imagina pe Ambrose în această casă sau în odaia aceasta. Nu era posibil ca el să fi păşit pe aici, cu mersul său familiar, fluierând, vorbind, lăsându-şi bastonul rezemat de scaun, lângă masa aceasta."
În binecunoscutul său stil, Daphne du Maurier, creează în "Verişoara mea Rachel" aceeaşi atmosferă tensionată şi prevestitoare de rău ca şi în alte scrieri ale sale, ţinând cititorul în alertă şi nelăsând nicicum impresia că adevărul este mai evident decât pare. Ambrose Ashley moare în urma unei febre suspecte la scurt timp după casătoria cu misterioasa văduvă Rachel. Philip Ashley se vede nevoit să investigheze suspiciunea că soţia lui Ambrose ar fi avut vreun amestec în această moarte prematură. Venirea lui Rachel la domeniul pe care îl moşteneşte Philip, îi va înfrânge acestuia determinarea şi-i va cădea în mreje exact ca şi vărul său, în ciuda evidentului pericol ce o înconjoara pe Rachel ca un văl dens. Acest joc al incertitudinii, pe care autoarea îl susţine din primele pagini până la final, va face deliciul suprem al lecturii, iar personajele de excepţie vor întregi tabloul unei scrieri de top.
"Cele mai multe dintre persoanele care au murit în acel accident erau mai tinere decât mine. Aveau o viaţă înaintea lor. Iar eu am fost cruţată. De ce? În ce scop? Trebuie să existe o finalitate, ceva ce nu are legătură cu viaţa mea de până acum. Mai am ceva de înfăptuit. Nu că ar trebui să schimb eu lumea. Problema este doar a mea, a împlinirii mele, ca fiinţă umană."
Julia Bechtel primeşte o a doua şansă la viaţă. Supravieţuitoare a unui accident nautic, îşi va analiza pentru prima dată cu adevărat viaţa, conştientă fiind de oportunitatea nesperată de a o lua de la capăt. Prizonieră a unei căsnicii lipsită de afecţiune, legată de o viaţă stearpă, Julia va descoperi pe insula din Maine că niciodată nu este prea târziu să trăieşti aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi.
"Mai bine mai târziu" este o frumoasă poveste de viaţă, în decorul aspru al Maine-ului, populată de personaje la fel de aspre şi puternice precum valurile ce se izbesc de insula Big Sawyer, cititorul având ocazia să participe la pescuitul de homari şi să cunoască ceva din manevrele necesare acestei meserii. O lecţie despre cum ar trebui să trecem peste convenienţe şi să încercăm să ne găsim propriul drum spre fericirea pe care o merită fiecare dintre noi.
"Ea ştia. Înţelegea perfect ce voia el să spună. Şi îşi mai aminti că şi tatăl ei rostise aceleaşi cuvinte cu câteva minute în urmă. Se întrebă dacă nu cumva ea era aceea care trăia în alt ritm. Poate că se înşelase atunci când spusese că viaţa alături de trupa Montage era plină de satisfacţii. Poate că fusese mioapă când crezuse că viaţa de acasă, alături de tatăl ei, era de ajuns. poate şi ea avea nevoie de mai mult."
Flautista Rachel Busek, la finalul unui concert, va primi vizita lui Jim Guthrie. Acesta, angajat al tatălui ei, îi aduce vestea că Tom Busek este bolnav. Viaţa lipsită de griji a lui Rachel se va da peste cap şi împreună cu Jim va încerca să-şi convingă tatăl că operaţia complicată care i se recomandă, este singura lui şansă.
"E adevărat că se străduia să-l cunoască pe Lander ca să se folosească de el, dar cine oare este un ascultător dezinteresat? Ar fi putut să facă enorm de mult pentru el, dacă scopul ei nu ar fi fost crima.
Francheţea lui absolută şi propriile ei deducţii îi deschiseseră multe ferestre care-i permiteau să privească în trecutul lui. Prin ele vedea cum se făurise arma ei.(...) Forţa morice a lui Lander o reprezenta ura, dar ura lui venea din suferinţă şi nebunie."
Un veteran de război se întoarce împotriva celor ce l-au trimis în mijlocul atrocităţilor, fapt care i-a răpit şi liniştea personală pentru totdeauna, dar l-a lăsat şi fără familie. Un astfel de om este, fără îndoială, extrem de atrăgător pentru grupările teroriste. Astfel Michael Lander devine un instrument periculos în slijba grupării Septembrie Negru. Evenimentele se vor desfăşura într-un ritm alert, perspectiva alternând între cea a teroriştilor şi cea a agenţilor guvernamentali. De remarcat este imparţialitatea autorului în analizarea atât a eroilor pozitivi, cât şi a celor negativi, parcă punctând pe faptul că în războiul terorismului linia pozitiv / negativ nu este aşa de bine marcată, ambele tabere făcându-se vinovate de fapte discutabile, cititorul nesesizând nici o clipă "alunecarea" spre vreuna din părţi.
