|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Ce vreau! O parte din mine nu vrea decât să fie acasă şi să trăiască liniştită. Dar cealaltă parte, oh, asta-i partea periculoasă. Vreau să pictez ca un prerafaelit, să cânt ca o divă şi să dansez ca Fred Astaire. Vreau să citesc gândurile, să învăţ să-mi placă scoicile. Vreau să mă înalţ la cer ca o rachetă, să escaladez munţii din Nepal, să depăşesc recordul de viteză într-o maşină a mea, proprie, construită după modelul imaginat de mine, să duelez cu o mână la spate. Vreau să înţeleg trecutul şi să văd viitorul. Vreau să-l înving pe Diavolul însuşi într-un joc de noroc. Mai ales să-l înving pe Diavol."
Un trai liniştit şi comod, o slujbă decentă, o familie fericită, ar trebui să fie suficient pentru un om obişnuit. Dar nu şi pentru John Chapel. Acesta pătrunde în lumea impresariatului artistic, iar întâlnirea cu exotica Ixora va însemna începutul sfârşitului pentru banalul tată de familie. Se aruncă în braţele misterioasei femei, neţinând cont nici de ce lasă în urmă şi, nici măcar, de valul de violenţe ce par a o avea ca numitor comun pe Ixora.
"Viaţa e atât de agitată aici uneori, încât mă amăgesc gândindu-mă că există un sens mai profund al lucrurilor, însă, în realitate, fiecare are problemele lui, viaţa lui, care este separată de a mea. Oamenii mă văd, vorbesc cu mine, ba chiar mă laudă spunându-mi cât sunt de minunată, după care se duc la casele lor şi nici nu se mai gândesc la mine. Sunt doar o prezenţă trecătoare în schema lor generală de existenţă. Apar şi dispar din viaţa oamenilor, la fel cum şi ei apar şi dispar din viaţa mea. Relaţiile se opresc întotdeauna la faza aceasta, neajungând niciodată la un contact profund. Mă întreb din ce cauză."
"- Frances, tu crezi în destin? o întrebă Lucius.
Ea rămase o vreme pe gânduri. Credea sau nu credea în destin?
- Eu cred cu-adevărat în coincidenţe, îi răspunse. Cred că anumite lucruri se întâmplă pe neaşteptate ca să ne atragă atenţia, şi mai cred că astfel de momente ar putea chiar să ne afecteze sau să ne schimbe întreg cursul vieţii. Însă nu cred că suntem neputincioşi în faţa unei sorţi implacabile pe care să n-o putem controla. Altfel n-ar avea rost să vorbim despre voinţa noastră. Nu toţi avem puterea de a decide, de a spune da sau nu, de a face sau nu anumite lucruri, de a o porni într-o direcţie sau alta."
Destin sau nu, vremea nefavorabilă din preajma sărbătorilor de iarnă o vor forţa pe Frances Allard să se adăpostească într-un han alături de Lucius Marshall. Scânteia ce se aprinde între cei doi pare cum nu se poate mai nepotrivită, Frances fiind o simplă profesoară, iar Lucius făcând parte din înalta societate. Cum ne aşteptam, intrigile şi bârfele de salon vor fi prezente şi vor pigmenta frumoasa poveste a două suflete ce vor trebui să facă faţă prejudecăţilor societăţii.
"Viaţa mi s-a schimbat brusc! Scopul existenţei a căpătat iarăşi trup, speranţele, temerile, caznele, preocupările şi sacrificiile s-au îndreptat brusc într-o nouă direcţie - iată perspectiva ce mi se deschide acum în faţă, aidoma panoramei largi care îţi desfată ochiul, subit, când ai ajuns în vârf de munte. Mi-am întrerupt povestirea printre umbrele tăcute ale bisericii din Limmeridge, o reiau, cu o săptămână mai târziu, în forfota şi agitaţia unei străzi londoneze."
Un mister ce învăluie o apariţie stranie, Anne Catherick, o poveste delicată de dragoste între profesorul de desen Walter Hartrightşi Laura Fairlie şi un personaj controversat, Sir Percival Glyde, toate în decorurile unui romantism britanic târziu, vor reprezenta atuurile cărţii "Femeia în alb". Autorul demonstrează ce înseamnă cu adevărat îmbinarea artistică a cuvintelor, fără a avea un stil încărcat sau desuet, şi reuşeşte să creeze şi să susţină atmosfera tensionată pe tot parcursul scrierii. Interesantă este şi abordarea subiectului filtrat prin perspectiva personajelor principale, fără a da impresia de fragmentare.
"Noaptea trecută, am stat în pat cu pătura trasă până la bărbie. Mi-am amintit de copilărie când stăteam cu pătura în cap şi mă simţeam de parcă eram prinsă într-o crevasă îngustă. O aruncam şi respiram adânc; uneori o trezeam pe Maria şi o convingeam să se urce cu mine pe acoperiş. Aseară, mi-am aruncat pătura şi am încercat să respir aer proaspăt, dar nu era decât aer condiţionat şi m-am simţit mai îngrădită ca niciodată.
Sunt îngrădită din punct de vedere al locului în care mă aflu, e adevărat, dar asta nu se compară cu a fi îngrădit prin faptele tale."
Ieşind dintr-o căsnicie nereuşită, arheologul Maria Dark optează pentru întoarcerea acasă înainte de a se decide ce va face în continuare. Ajunsă aici, nu numai că nu găseşte alinarea pe care o caută, ci va nimeri într-un adevărat război conjugal, ce o are drept protagonistă pe Sophie, sora ei. Lucrurile degenerează, astfel încât Maria va primi responsabilităţi cu care nu credea ca se va putea descurca vreodată.
"Cele mai multe dintre persoanele care au murit în acel accident erau mai tinere decât mine. Aveau o viaţă înaintea lor. Iar eu am fost cruţată. De ce? În ce scop? Trebuie să existe o finalitate, ceva ce nu are legătură cu viaţa mea de până acum. Mai am ceva de înfăptuit. Nu că ar trebui să schimb eu lumea. Problema este doar a mea, a împlinirii mele, ca fiinţă umană."
Julia Bechtel primeşte o a doua şansă la viaţă. Supravieţuitoare a unui accident nautic, îşi va analiza pentru prima dată cu adevărat viaţa, conştientă fiind de oportunitatea nesperată de a o lua de la capăt. Prizonieră a unei căsnicii lipsită de afecţiune, legată de o viaţă stearpă, Julia va descoperi pe insula din Maine că niciodată nu este prea târziu să trăieşti aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi.
"Mai bine mai târziu" este o frumoasă poveste de viaţă, în decorul aspru al Maine-ului, populată de personaje la fel de aspre şi puternice precum valurile ce se izbesc de insula Big Sawyer, cititorul având ocazia să participe la pescuitul de homari şi să cunoască ceva din manevrele necesare acestei meserii. O lecţie despre cum ar trebui să trecem peste convenienţe şi să încercăm să ne găsim propriul drum spre fericirea pe care o merită fiecare dintre noi.
"Robin nu era sigur că acest obiectiv îl încânta. Egalizarea mijloacelor, fie; amestecarea civilizaţiilor într-una singură, fie; dispariţia naţiunilor, fie; metisajul raselor, fie; dar această umanitate tentaculară redusă la un singur individ reprodus automat într-un număr infinit de exemplare...
Totuşi, o idee era în măsură să-l liniştească: oricare ar fi fost eforturile pe care le-ar desfăşura în vederea aplicării acestei lecţii, nu exista niciun risc ca ea să fie pe deplin realizabilă pe durata vieţii sale."
