"Realizează că există un singur adevăr care guvernează tot ce se petrece sub cerul roşu-sângeriu al oraşului. Este conştient de faptul că acest adevăr este legat de acţiunile a milioane de oameni care trăiesc în acea comunitate. Orice lucru este legat de un altul şi totul poate fi înţeles.
Chiar şi criminalul cel mai lipsit de metodă, cel mai neîndemânatic, are o argumentare, o explicaţie raţională. Există un tipar comportamental. Problema este că motivele crimei pot deveni cu atât mai obscure, cu cât acumulezi mai multe dovezi."
Will Wagstaffe, poliţistul total, îşi sacrifică concediul când o crimă, a cărei victimă este un pedofil necondamnat, zguduie Londra prin modul de operare extrem de sângeros. Investigaţia va scoate la lumină şi caracterul victimei, astfel încât cititorului îi va fi tare greu să-şi dorească triumful legii.
"Nu mă spăl în fiecare zi; mă pieptăn dacă am chef, iar guler tare îmi pun numai duminica, pentru slujbă.
Port beretă pentru că nu-mi plac cozoroacele, dar nu mă supăr când ţăranii spun "şapca dumneavoastră", ca despre a lor.
Prietenii mei de la oraş se miră. Cum am putut, fără bani, să-mi creez o viaţă liberă la ţară? N-au decât să încerce. Nimic mai simplu. E de-ajuns să nu mai ai nevoie de bani. Cei care îi au îi ignoră."
Îmbinând umorul, amar pe alocuri, cu ironia şi autoironia, oferindu-ţi descrieri minunate şi personaje memorabile, "În saboţi" te va cuceri fără îndoială. Pentru cei care au încercat această experienţă, sau pentru cei care cochetează cu ideea de a-şi reîncărca spiritul urmând un mod de viaţă simplificat, "În saboţi" va deveni un fermecător ghid pentru aventura salutară şi, de ce nu?, posibilă. Şarmul întregului, stilul inedit şi captivant, perspectiva proaspătă şi "mirosind" a fân cosit a autorului te poartă instantaneu afară din prăfuita existenţă urbană, oferindu-ţi pauza de la viaţa care te copleşeşte de multe ori.
"Se gândea că adesea un fluviu nemilos desparte definitiv doi oameni îndrăgostiţi unul de celălalt. Un fluviu al fricii, al încurcăturilor sentimentale, al orgoliilor, al aşteptărilor, al îndolielii şi al neliniştii... şi ai o şansă, dar numai o singură şansă, de a ajunge la cel iubit care te aşteaptă pe celălalt mal al acestui şuvoi de apă învolburată şi tulbure: un pod mobil care devine vizibil doar atunci când ai încredere în dragostea lui.(...)
Dar toate au un sfârşit pe lumea asta, iar viaţa nu e decât o succesiune de iluzii. Lucrurile din jur capătă un înţeles diferit în funcţie de locul unde le cauţi. Nu există bine sau rău. De îndată ce îţi schimbi atitudinea faţă de viaţă, se schimbă şi înţelesul tuturor lucrurilor: binele se transformă în rău, iar greşelile par să fie alegerile potrivite. (...) Cu toate acestea, obiectul la care priveşti rămâne acelaşi, doar percepţia ta despre el se schimbă."
Deşi la prima vedere "Dragostea e capcana diavolului" pare un simplu roman de dragoste, în care o tânără se vede atrasă irezistibil într-o relaţie cu Omer, bărbat matur şi căsătorit, cartea îţi va supune atenţiei mai multe aspecte, surprinzându-te prin complexitatea ideilor şi trăirilor dezbătute, dar şi prin stilul literar fluent şi armonios.
"Gingis-Han i-a unificat pe mongoli şi a fondat Imperiul. Succesorilor săi le-a rămas datoria de a-i continua opera şi încercarea de a cuceri lumea întreagă, pentru ca pământul să aibă un singur stăpân, după cum cerul are un singur Dumnezeu. Conduşi de prinţi geniali, ei se vor război în China, în Coreea, în Asia de Sud-est, în Iran şi în India, în Orientul Apropiat, în Rusia şi în Europa Orientală, susţinând o intensă activitate diplomatică. Timp de mai mult de jumătate de veac, au făcut să tremure Orientul şi Occidentul."
"Ierusalimul era în centrul propriei sale lumi. Chiar şi Roma era departe, iar ţinuturile francilor erau şi mai departe. Tocmai la capătul lumii se găseau teritoriile reci şi întunecate ale Nordului. Acestea includeau şi o regiune numită Vastra Gotaland despre care numai câţiva oameni auziseră măcar. Învăţaţii ţi-ar fi spus că pământul de acolo e acoperit cu păduri dese, locuite de monştri cu două capete."
A doua parte a "Trilogiei Cruciadelor", continuă firesc întâmplările începute în primul volum, demonstrând încă o dată că Jan Guillou este un autor de valoare. Dacă "Drumul spre Ierusalim" îţi prezenta călătoria de început a tânărului Arn, volumul de faţă îl va regăsi pe acesta în mijlocul sângeroaselor lupte purtate în Ţara Sfântă, drept un bărbat matur, cavalerul templier supranumit cu respect chiar de către sarazini Al Ghouti. Acţiunea se va împărţi între Ierusalim şi Goţia, locuri în care cei doi protagonişti îşi "ispăşesc" iubirea pedepsită de Biserică.
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Sârguinţă şi disciplină. Curăţenie şi rugăciune. Agilitate şi mişcare. Agilitate şi sârguinţă. Arn urma aceste instrucţiuni cu aceeaşi uşurinţă cu care asculta cerinţele de a-şi iubi şi respecta toţi fraţii, cele mai importante două reguli din mănăstire, şi a spune întotdeauna adevărul, a treia dintre cele mai importante reguli. Le urma şi pe celelalte, deşi erau mai puţin importante şi uneori chiar greu de înţeles, precum acelea despre orele de culcare şi comportamentul la masă.
Dar nu-i venea greu să urmeze toate aceste porunci divine. Dimpotrivă, era o plăcere. Uneori se întreba cum ar fi fost să fii copil dincolo, în lumea lipsită de sfinţenie."
"Ulises începea să aprecieze noile plăceri pe care le descoperea. De când venise în locul acesta de pe coastă, noile senzaţii pe care le trăia, poveştile care îi erau spuse, şi nu cărţile pe care le citea, îl înzestrau pe dinăuntru, fără ca el să facă vreun efort. Ascetismul în cazul acesta, nu presupunea nici un sacrificiu. Consta doar într-o ascensiune spre punctul cel mai înalt al simţurilor, şi la asta îl ajutau atunci gustul orezului cu peşte-undiţar pe care îl savura în soarele de ianuarie lângă un lămâi încărcat cu fructe şi o fată care-l privea cu coada ochiului pe deasupra farfuriei, în vreme ce proprietarul tavernei vorbea."
"Şi eu consider lumea fermecătoare, deşi de abia ştiu cine sunt şi în mod sigur nu ştiu de ce mă aflu aici. Poate doar ca să mă minunez şi să privesc oamenii, să văd că viaţa îşi este propria consolare deşi cred că eşti în stare să vezi lucrul acesta doar dacă socoţi că această lume este cea mai rea dintre toate lumile posibile, deznădăjduită, tristă şi hărăzită declinului, dar tocmai de aceea atât de uimitoare stârnind tandreţe şi fermecătoare, peste măsură de fermecătoare."
Un tânăr la început de drum, Philip, porneşte într-o călătorie menită să-l ajute să găsească certitudini, răspunsuri la marile întrebări ce-l frământă, sau, pur şi simplu să găsească pe cineva. În călătoria sa iniţiatică de autodescoperire, în primul rând, şi de descoperire a lumii, în cele din urmă, va oscila între realitate şi "realitatea de dincolo de realitatea vizibilă", acestea două confundându-se de cele mai multe ori.
"În casa aceasta, durată de peste o sută cincizeci de ani, am urzit o ţesătură deasă de slăvire fără preget. Lucrurile vor fi aşa cum au fost şi până acum; doar că mai bune, mai îndestulate, ritualul veneraţiei în sfârşit împlinit. Trebuie să mă duc să mă rog.
Dar îşi dădu seama că încă nu se va duce să se roage nici chiar în această măreaţă zi de fericire pentru el. Şi izbucni din nou în râs, de cea mai pură bucurie; ştiind de ce nu se va duce, ştiind parcă dintotdeauna care era tiparul zilei; ştiind cine cerceta, cine predica, cine înlocuia pe cine, cunoscând cât de apărată îi era corabia de piatră, cât de apărat îi era echipajul."