|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Călătoria în timp este imposibilă.(...) Conceptul însuşi de călătorie în timp este lipsit de sens, din moment ce timpul nu curge. Faptul că noi credem că timpul trece este numai un defect al sistemului nostru nervos - este ceea ce ni se pare nouă în realitate, timpul nu trece, noi trecem. Timpul este invariabil. Pur şi simplu este. De aceea trecutul şi viitorul nu sînt nişte zone separate(...). Şi din moment ce trecutul nu este o poziţie, nu poţi călători spre el.(...) Suntem cu toţii conduşi de trecut, deşi nimeni nu înţelege acest lucru. Nimeni nu recunoaşte puterea trecutului.(...) Dar, dacă vă gândiţi puţin, vă daţi seama că trecutul a fost întotdeauna mai important decât prezentul. Prezentul e ca o insulă coraliferă ce se ridică deasupra apei, dar este construită peste milioane de corali morţi care se află dedesubt şi pe care nu îi vede nimeni. În acelaşi fel, lumea noastră de fiecare zi, este construită peste milioane şi milioane de evenimente şi decizii care s-au petrecut în trecut."
"Moartea o găseşti întotdeauna la hotarul clipei de acum. Moartea ne pândeşte şi e mereu sigură pe prada ei. Nu e un lucru asupra căruia să stăruim, dar toţi ştim că el există...Timpul. Eram prins în capcana lui, înghesuit în clipa prezentului, singura pe care o puteam schimba. Toate zilele de mâine, toate momentele care aveau, poate, să urmeze curând erau stafiile zilelor care mi se furau în orice moment. Intenţiile n-aveau nici o valoare. Nu aveam la dispoziţie decât momentul de faţă.(...) Trebuie să încetez să mă port ca şi cum ar veni ziua de mâine, când voi putea îndrepta lucrurile. Toate trebuie făcute acum, chiar acum, fără să mă gândesc la ziua de mâine. Fără să mai cred în ea. Fără să mă mai tem pentru ea."
Încep recenzia cu un citat, care mi-a atras atenţia, despre devastatorul virus care infectează omenirea. Virusul acesta reprezintă "marele element nivelator". "Nivelator prin faptul că nu face nici o deosebire între oameni. Preşedintele este la fel de vulnerabil ca vagabondul care doarme pe unde apucă." Oare toate aceste să reprezinte o lecţie de umilinţă pentru noi toţi? Ajungând cu lectura la acest volum 3 am realizat un lucru. În toată această nebunie a războaielor cu arcuri şi săbii, pe de-o parte, şi viruşi scăpaţi de sub control, pe de alta, ce ne surprinde este...speranţa. Speranţa că un scriitor ratat poate deveni Thomas de Hunter, mare căpetenie şi războinic în lumea lui Elyon, iar în cealaltă lume cel de care atârnă soarta omenirii. Cum să nu te fascineze posibilitatea asta? Ca oricare dintre noi să fie născut pentru lucruri măreţe, şi la un moment dat să se producă declicul care să declanşeze aventura.
După saga "Amurg", citind această nouă carte, ţi se pare complet ciudat că ar fi scrisă de aceeaşi autoare. Îţi ia câteva pagini bune să te obişnuieşti cu "altceva", şi totuşi, dacă te laşi purtat, vei descoperi că în Stephenie Meyer există mai mult decât poveşti cu vampiri. Este un subiect interesant, despre un pământ invadat de fiinţe extraterestre, despre oameni care devin pur şi simplu carcase goale, mijloace de transport şi existenţă pentru aceste fiinţe. În acelaşi timp este şi o poveste despre puterea voinţei umane, atât despre fragilitatea noastră, cât şi despre extraordinara capacitate de a ne depăşi pe noi înşine. O poveste despre rezistenţă şi încăpăţânare în faţa inevitabilului, dar şi o poveste de dragoste mai mult decât ciudată, lucru pe care nu l-aş explica, pentru că nu vreau să-i răpesc cititorului plăcerea de a descoperi el însuşi acest lucru.
"Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atât de neartistică încât ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curând în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. (...) În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare."
