|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"În timp ce, în faţa mea se închidea uşă după uşă izolându-mă inima mea se deschidea tot mai mult.(...) Nu îmi puteam controla activităţile (...) însă emoţiile mele rămâneau libere şi neatinse. Ajunsesem să cred că, în parte, boala mea derivă din acest conflict între control şi dorinţă. În dragoste, nu avem control. Inima şi mintea noastră sunt tulburate, stârnite şi fermecate de puterea copleşitoare a emoţiilor care ne fac să încercăm să uităm de lumea adevărată. (...) Prin lecţii, aforisme şi abilităţi dobândite suntem modelate... şi controlate."
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.
"De parcă senzaţia de irealitate pe care o trăiam nu era suficient de vie, pe la jumătatea drumului cerul se deschise şi deveni cenuşiu ca fierul cam pe o porţiune de un kilometru şi ceva. Aveam senzaţia că mersesem printr-un fel de zid poros şi că intram din nou în normalitate."
Prin intermediul acestei cărţi vom pătrunde în sumbra lume a traficului de persoane. Cu siguranţă, am auzit cu toţii de acest gen de infracţiune, dar aici vom beneficia de o analiză amănunţită a fenomenului, nu de o privire de ansamblu. Vom privi adânc în sufletul chinuit al fetelor est-europene ce caută "visul american", transformat rapid într-un coşmar. După debutul terifiant în încăperile reci ale Medicinei Legale, unde "gustăm" dintr-un teribil mit urban, vom vedea că există lucruri de departe mai rele ca moartea, şi situaţii în care cei dragi nu reprezintă decât o modalitate de a-ţi prelungi agonia: "Asta îţi face dragostea(...). Te face să-ţi fie frică, nu să fii curajos. Dă lumii dinţi ascuţiţi care sunt pregătiţi să rupă în orice moment bucăţi din viaţa ta." Vom constata că aparenţele sunt mai înşelătoare ca niciodată: "Oamenii văd ceea ce vor să vadă.
Această a 5-a parte a seriei "Vampirii din Morganville" va fi, într-adevăr, guvernată de haos. Întreaga acţiune va fi acaparată de goană,disperare, supravieţuire, într-un orăşel transformat în câmp de bătălie între Amelie şi Bishop, la care se adaugă şi grupul oamenilor sătui să fie controlaţi. Pentru Claire loialitatea faţă de Amelie nu este ceva negociabil, dar, în acelaşi timp, nici soarta prietenilor ei nu va trece în plan secund. În continuare pe umerii puştoaicei noastre vor apăsa responsabilităţi mult prea mari, dar cărora le va face faţă cu brio. "Domnia Haosului" n-aş caracteriza-o drept preferata mea dintre părţile acestei serii. Este cu adevărat parcă şi mai dinamică decât volumele anterioare, dar acest accent pe dinamism creează lacune în alte locuri. Liniştea lipseşte aproape în întregime, şi acest lucru devine pe alocuri obositor.
"În cultura occidentală fluturii, aceste fiinţe gingaşe, uşoare, vaporoase, sunt consideraţi cu plăcere ca simbol al feminităţii.
În Japonia, ca fluture este văzut bărbatul. Femeile sunt asemuite florilor. Fluturele zboară din floare în floare, poposeşte pentru scurt timp pentru a se desfăta şi zboară mai departe. Femeile sunt încântătoarele flori. Ele nu se apără. Din contră, într-o concurenţă răbdătoare ele strălucesc în splendide culori. Ele ademenesc în tăcere, dar printr-o frumuseţe înşelătoare, limitată de scurta lor perioadă de înflorire. Preţul efortului lor este trecătoarea atingere a fluturelui. Care nu zăboveşte mult. Deci, osteneală zadarnică. Căci fluturele ar veni oricum. Face parte din natura bărbatului - spun japonezele cu experienţă - să viziteze toate florile pe care zborul i le aduce în cale. Aici nu există o intenţie. Doar hazard şi ocazie."
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
Viaţa nu-i deloc uşoară, dar dacă mai eşti şi la liceu, unde toţi te consideră o "ciudată", este şi mai grea. Faptul că poţi vorbi cu fantomele nu ajută deloc la "imagine", dar îţi oferă o oarecare putere asupra celorlalţi. Că doar toţi ascundem mici secrete ruşinoase, pe care nu le dorim sub nici o formă dezvăluite. Să reprezinte şantajul calea spre o "viaţă socială" împlinită? Nici vorbă! Dar Cassie McKenna trebuie să se mulţumească cu atâta. Îşi creează o lume alternativă şi face totul să se îndepărteze de ceilalţi, categorisindu-i drept ticăloşi şi judecându-i după micile "indiscreţii" furnizate de fantomele ei. În opinia ei "Morţii, poate fiindcă nu mai au nimic de pierdut, sunt întotdeauna sinceri." Va descoperi totuşi că există şi o latură pozitivă în oameni, dacă eşti dispus să deschizi ochii şi s-o vezi.Despre cartea de faţă nu pot spune că aduce mari inovaţii în ceea ce priveşte subiectul, dar trebuie să recunosc că este scrisă într-o manieră foarte plăcută şi atentă, cuvintele se aştern frumos, iar acel aer de familiaritate, pe care îl resimţi pe parcursul întregii lecturi, te face să te simţi bine citind-o.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"Mie mi se părea - dacă adulţilor nu - că dispariţia Katharinei Linden putea fi atribuită vreunei forţe supranaturale. Cum altfel ar fi putut ea să fie răpită pe nevăzute tocmai de sub ochii familiei sale, mai ales la lumina zilei, într-un oraş în care toată lumea ştia pe toată lumea? Nu ştiam - nu ştiam încă, mi-am spus eu, întrucât eram hotărâtă să descopăr - cine sau ce fusese cel care o luase pe Katharina."
