|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Fanii Trilogiei Mistice vor descoperi cu plăcere că a apărut şi acest al doilea volum, care este de departe mult mai complicat decât anteriorul. Structura cărţii se va păstra în forma jurnalelor alternând cu scrisori, iar stilul de redare a evenimentelor poate părea un pic cam "preţios", dar, având în vedere că, în mare parte aventurile vor fi tot ale lui Ashlee Devere, acest aer de secol trecut este uşor de acceptat.
"E vorba de mai mult decât o simplă credinţă că binele există şi că ar trebui să lupte împotriva răului din lume. Este vorba despre personificarea Luminii şi a Întunericului la nivelul lor cel mai elementar, sub forma unor forţe atât de absorbite de ele însele, încât una nu poate exista fără cealaltă, deşi în mod constant încearcă să se distrugă reciproc."
"Puterea voinţei este excelentă pentru supravieţuire, dar ca să învăţăm să trăim şi să primim abundenţa reală a universului avem nevoie de unelte interioare mai avansate, ca de pildă autocunoaşterea, curajul, abandonul de sine şi încrederea. (...) Voinţa ne ajută o bună parte din drum. Dar dincolo de punctul în care calea pe care o putem "construi" noi înşine se sfârşeşte, începe o cale pe care trebuie să mergem pur şi simplu. O cale necunoscută, fără asigurări şi fără garanţii."
Pornind de la propria experienţă nefericită de viaţă, care a transformat-o în invalidă, autoarea va încerca să explice că existenţa nu reprezintă o lungă înşiruire de coincidenţe, o consecinţă a voinţei unui "deus ex machina", sau un flux asupra căruia nu poţi interveni. În plus, chiar şi experienţele aparent negative au importanţa lor covârşitoare asupra destinului individual. Prin exemplul personal, Annemarie Postma se vrea un ghid pentru cei ce vor să-şi impună inima asupra egoului, transformând această carte într-o lecţie de viaţă, într-un îndreptar spre îmbunătăţirea personală.
"Eu cred în bine şi în rău (...). Şi cred că sufletul este etern. Dar nu cred în hăul înfricoşător, în furci, sau în chinurile fără de sfârşit. Chiar nu cred că ameninţându-i îi poţi face pe oameni să fie buni."
Atunci când magia cuvintelor, subiectul cărţii şi, în cazul nostru, şi traducerea de excepţie se adună laolaltă, combinarea acestora nu poate însemna decât o carte bună. "Îngerul Mecanic" este exemplul perfect de carte ce abundă în personaje supranaturale şi legende într-o singură poveste, însă o face cu eleganţă şi fără a da impresia de încărcare, întâlnită de atâtea ori până acum de cititori.
"A fost un joc. Un simplu joc stupid. Dar ca orice alt joc, a fost nevoie doar de o singură mişcare neinspirată pentru a opri jocul şi a aminti tuturor cât de uşor e să răneşti oameni."
În lumea complicată a politicii americane, cei ce duc "greul" şi muncesc efectiv în furnicarul de pe Capitol Hill îşi permit indulgenţa de a se juca. Pariuri nevinovate asupra sorţii unor legi obscure se vor transforma rapid în ceva mult mai periculos şi categoric letal. Rămas ultimul pion pe tabla de şah, Harris Sandler încearcă să descopere ce se ascunde în spatele acestui joc aparent nesemnificativ, care l-a transformat într-o ţintă în mişcare. Ajutat de adolescenta Viv, vor goni nebuneşte în încercarea de a deslega "iţele" complicatei acţiuni. Şi cum "prima regulă a politicii era: Nu subestima nici cea mai neînsemnată persoană.", se pare că Vic va reprezenta o parte extrem de importantă a acestei aventuri.
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
"Se gândea că adesea un fluviu nemilos desparte definitiv doi oameni îndrăgostiţi unul de celălalt. Un fluviu al fricii, al încurcăturilor sentimentale, al orgoliilor, al aşteptărilor, al îndolielii şi al neliniştii... şi ai o şansă, dar numai o singură şansă, de a ajunge la cel iubit care te aşteaptă pe celălalt mal al acestui şuvoi de apă învolburată şi tulbure: un pod mobil care devine vizibil doar atunci când ai încredere în dragostea lui.(...)
Dar toate au un sfârşit pe lumea asta, iar viaţa nu e decât o succesiune de iluzii. Lucrurile din jur capătă un înţeles diferit în funcţie de locul unde le cauţi. Nu există bine sau rău. De îndată ce îţi schimbi atitudinea faţă de viaţă, se schimbă şi înţelesul tuturor lucrurilor: binele se transformă în rău, iar greşelile par să fie alegerile potrivite. (...) Cu toate acestea, obiectul la care priveşti rămâne acelaşi, doar percepţia ta despre el se schimbă."
Deşi la prima vedere "Dragostea e capcana diavolului" pare un simplu roman de dragoste, în care o tânără se vede atrasă irezistibil într-o relaţie cu Omer, bărbat matur şi căsătorit, cartea îţi va supune atenţiei mai multe aspecte, surprinzându-te prin complexitatea ideilor şi trăirilor dezbătute, dar şi prin stilul literar fluent şi armonios.
"În schimb, aleg dragostea - lucrul pe care l-aţi uitat cu toţii. Eu aleg iubirea şi vă las cu războiul vostru.(...) Tot ce e bun în Cer şi pe Pământ este născut din iubire."
"În cultura occidentală fluturii, aceste fiinţe gingaşe, uşoare, vaporoase, sunt consideraţi cu plăcere ca simbol al feminităţii.
În Japonia, ca fluture este văzut bărbatul. Femeile sunt asemuite florilor. Fluturele zboară din floare în floare, poposeşte pentru scurt timp pentru a se desfăta şi zboară mai departe. Femeile sunt încântătoarele flori. Ele nu se apără. Din contră, într-o concurenţă răbdătoare ele strălucesc în splendide culori. Ele ademenesc în tăcere, dar printr-o frumuseţe înşelătoare, limitată de scurta lor perioadă de înflorire. Preţul efortului lor este trecătoarea atingere a fluturelui. Care nu zăboveşte mult. Deci, osteneală zadarnică. Căci fluturele ar veni oricum. Face parte din natura bărbatului - spun japonezele cu experienţă - să viziteze toate florile pe care zborul i le aduce în cale. Aici nu există o intenţie. Doar hazard şi ocazie."
Este evident încă de la primele rânduri că această carte este adresată adolescentelor: de la descrierea minusculelor fustiţe, până la cea a pantofilor versus tenişii "de firmă". Ce-i interesant de observat este că autoarea concepe anumite tipologii, astfel că o gamă largă de adolescente se vor putea regăsi în tiparele personajelor redate în carte, odată prietene, şi pe cale să reînoiască vechile legături, o idee destul de discutabilă, în contextul enormelor diferenţe dintre ele. Dar exact de aceea este vorba de ficţiune, nu-i aşa? În rest ai o senzaţie de "episod pilot" pe parcursul întregii lecturi, un fel de tatonare a terenului în vederea lansării unui nou "trend". Şi totuşi, dacă lăsăm de-o parte frustrarea că adevărata acţiune "o să se întâmple", cartea mi-a plăcut, are potenţial, dar rămâne în sfera de "fără pretenţii" şi potrivită cumva vremurilor pe care le trăim.
