"Pentru că, dacă în acest joc de umbre nimic nu este niciodată ceea ce pare, fiecare dintre noi poate schimba lucrurile."
Pare aproape nedrept prin ce încercări, mai mult decât nefericite, este forţată să treacă Mary Read, neînfricata noastră eroină din prima parte a serie "Femeia Pirat". Vom vedea cum, atunci când pierde tot, deciziile luate îi vor determina cursul existenţei şi vom înţelege că, atunci când totul pare pierdut, mai există încă o speranţă. Emma de Mortefontaine îşi va continua obsesiva goană după Mary, dar şi după fabuloasa comoară, devenind parcă şi mai crudă ca în prima parte. Cititorul va fi introdus în lumea carnavalului veneţian, gustând un amestec de perversitate şi erotism, specific epocii. Ne va bucura să descoperim că "aşchia nu sare departe de trunchi", astfel că vom avea parte de o dublă aventură, atât din parte lui Mary, cât şi a fiicei sale, Ann.
"Atlantida a însemnat întotdeauna mult mai mult decât o simplă civilizaţie pierdută.(...) Pentru antici reprezenta fascinaţia celui căzut, măreţia condamnată de aroganţă şi hybris. Fiecare epocă a avut o fantezie proprie despre Alantida, revenind întotdeauna la o lume de o splendoare de neimaginat care a umbrit întreaga istorie. Pentru nazişti a fost locul de origine al Uberman-ului, patria natală a arienilor, lucru care a dus la o căutare dementă în jurul lumii după descendenţi puri din punct de vedere al rasei. Pentru alţii a fost Grădina Raiului, un paradis pierdut."
"Gideon Cross. Numai numele lui era de ajuns ca să-mi facă trupul, strâns încorsetat în haine, să tânjească fierbinte după el. Din prima clipă când îl zărisem - când privisem dincolo de înfăţişarea-i uluitoare şi imposibil de perfectă, intuind omul întunecat şi primejdios din el - simţisem atracţia pe care mi-o provoca faptul că întâlnisem cealaltă jumătate a mea. Aveam nevoie de el cum aveam nevoie de bătăile inimii mele, iar el se pusese într-o primejdie imensă, riscând totul... pentru mine."
Dacă în volumul anterior suspansul ne era oferit preponderent de trecutul dureros al Evei, acum Gideon va fi cel bântuit de relaţiile sale apuse. Autoarea va introduce în poveste noi personaje menite să tulbure relaţia Evei Tramell cu Gideon Cross. Modul zbuciumat al celor doi de a-şi trăi iubirea, sentimentele mixate, oscilând între obsesie, gelozie, dependenţă patologică, vor purta cititorul într-un vârtej impresionant, trăit la cote ridicate. Lectura nu-ţi dă nici o şansă de scăpare, mai ales că,ajunsă la al treilea volum, este clar că seria ţi s-a strecurat deja în inimă.
"-Trebuie să faci ce vrei tu. Dacă îţi place să călătoreşti, atunci ar trebui să vezi lumea. Nu cred că e atât de important să te ridici la nivelul aşteptărilor altora. Până la urmă, e viaţa ta şi nu ştii cât te mai poţi bucura de ea. (...)
-Nu te cunosc îndeajuns de bine încât să ştiu dacă eşti nerecunoscătoare. Dar cunosc Natura umană destul de bine încât să ştiu că niciodată n-o să fii fericită trăindu-ţi viaţa pentru alţii. Trebuie s-o iei pe drumul tău şi să te lămureşti singură."
Micuţa Floriana, părăsită de mamă şi nevoită să-şi îngrijească beţivul tată, găseşte în prietenia lui Dante Bonifanti şi în vila La Magdalena refugiul din viaţa proprie. Astfel începe călătoria ei şi povestea fascinantă ce se va dezvălui în faţa cititorului. Şarm, emoţie, suspans, mistere, toate se vor conjuga în a-ţi oferi o aventură extraordinară. Limbajul perfect adaptat naraţiunii, scenele ce se succed cu o minuţiozitate de ceasornic, vor face din Santa Montefiore o surpriză pentru cititorul ce îi descoperă stilul literar. Personajele concepute de autoare îşi vor dezvălui treptat nuanţele şi vei ajunge să le înţelegi, să empatizezi cu ele şi să trăieşti toate experienţele lor ca parte din tine.
" Eu mă gândeam cât de repede se pot schimba lucrurile când oamenii sunt oneşti cu ei înşişi. De multe ori trăim de parcă am fi într-un film regizat de alţii. Mergi la un serviciu care nu-ţi mai place de mulţi ani. Stai într-o casă care te sufocă. Păstrezi relaţii cu oameni cu care nu mai ai nimic în comun. Rămâi alături de un partener care nu te mai iubeşte, care nu te mai inspiră, pe care nu-l mai iubeşti, care nu te mai respectă. Pentru că preţuieşti foarte mult confortul. Pentru că ţi-e lene şi frică să faci schimbări. Pentru că ţi-e teamă de ce urmează. E nevoie ca unul dintre voi, altcineva decât tine, să facă un pas curajos. Să-şi asume că va fi privit ca un nemernic, ca un nebun. Să spună el: Gata, nu mai pot aici, în casa asta, în relaţia asta, cu acest serviciu. Nu mă mai simt bine, vreau să respir alt aer. Va urma, desigur, un val de uimire şi de ură. Nu vrei să recunoşti că el a făcut ce trebuia să faci tu de mult."
"Frica poate fi un lucru îngrozitor.
Dar tu mi-ai spus că trebuie să dau piept cu lucrurile înfricoşătoare şi că, de cele mai multe ori, asta le face să dispară."
Nimeni nu provoacă un mare lord columbian al drogurilor. Rico Chavez s-a asigurat întotdeauna de asta. Dar când cineva o face, şi, pe deasupra, mai este şi femeie, trebuie să-şi înveţe lecţia... Elena Kyler va porni în aventura vieţii ei, fără voie, victima unei lumi guvernate de violenţă şi unde banul este mai presus de orice lege. Aproape un scenariu de film, "Să nu crezi în nimeni" va fi o lectură impresionantă de alertă, un montagne russe al cuvintelor şi al acţiunii, o carte despre forţa impresionantă ce izvorăşte din iubire, o carte despre curaj, despre prietenie, despre loialitate şi despre dragostea pe care o găseşti în cele mai neaşteptate circumstanţe, o carte ce se citeşte lejer şi rapid, o alegere bună pentru evadarea din cotidian.
"Spunem că viaţa e plăcută, că satisfacţiile ei sunt adânci. Spunem toate acestea păşind ca nişte somnambuli prin timp, de-a lungul anilor şi zilelor şi nopţilor. Lăsăm timpul să se prăvălească peste noi asemenea unei cascade, gândind că n-o să se isprăvească nicicând. Şi totuşi, fiecare zi care ne atinge e unică, irecuperabilă, terminată. (...)
Şi totuşi cu ce scop se prăvăleşte cascada timpului? Doar ca să se piardă în valuri? De ce eram medic? De ce practicam? Cu ce folos dădeam îngrijiri atente, dar lipsite de dragoste?
Cei care sunt norocoşi ar trebui să se ascundă. Ar trebui să-şi strige recunoştinţa. Ar trebui să spere că zilele mâniei n-or să calce niciodată pragul casei lor. Ar trebui să alerge să pună la adăpost tot ce-i al lor şi să-l plângă pe vecinul lovit de urgie. Dar cu calm şi de la distanţă."
Stephen Fleming îşi trăieşte viaţa precum un actor mediocru rolul într-o piesă de teatru. Fără prea multă dramă, fără entuziasm, fără tristeţe. Doar există. Apariţia Annei Barton, logodnica fiului său, va însufleţi existenţa plată a doctorului Fleming, iar aventura celor doi sfidează regulile moralităţii şi împinge pasiunea până la limita patologicului.
"Oamenii nu se nasc buni sau răi. Poate că se nasc cu ambele tendinţe, dar modul în care îţi trăieşti viaţa contează."
Fără a insista asupra subiectului, care, ajunşi la a treia parte a "Instrumentelor Mortale", categoric "ne-a prins" până acum, "Oraşul de Sticlă" este mult mai profundă decât anterioarele părţi, iar eterna luptă a Binelul cu Răul va fi analizată şi expusă extrem de reuşit. Vom pătrunde şi mai adânc în sufletele personajelor şi vom prelua asupra noastră multe din frământările lor. Dinamismul întregii acţiuni şi precipitarea evenimentelor către deznodământul mult aşteptat, vor face din această lectură un mod excelent de evadare, de a-ţi petrece timpul în altă lume. Şi poate că cel mai important mesaj pe care-l va transmite "Oraşul de Sticlă" este să-ţi asculţi inima, chiar şi atunci când totul pare să te contrazică.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
"Aceste obiecte erau singurele lucruri care aparţineau trecutului meu, cu excepţia câtorva amintiri - senzaţii, de fapt - cu o mamă care îmi pieptăna buclele umede, sau mirosul parfumului ei când mă legăna în pat. Citisem odată despre persoane cu membre amputate, şi despre cum aveau ei durere acolo unde fuseseră cândva picioarele sau braţele lor. Erau numite membre-fantomă. Mereu crezusem că acesta era cel mai bun mod de a descrie sentimentele în legătură cu mama mea. Acum, ea nu mai era decât un dor pentru ceva ce avusesem odată, dar pierdut acum."