|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
_L.J._Smith.png "Furia (seria Jurnalele Vampirilor 3) - Recenzii carti bune")
"Viaţa mi s-a schimbat brusc! Scopul existenţei a căpătat iarăşi trup, speranţele, temerile, caznele, preocupările şi sacrificiile s-au îndreptat brusc într-o nouă direcţie - iată perspectiva ce mi se deschide acum în faţă, aidoma panoramei largi care îţi desfată ochiul, subit, când ai ajuns în vârf de munte. Mi-am întrerupt povestirea printre umbrele tăcute ale bisericii din Limmeridge, o reiau, cu o săptămână mai târziu, în forfota şi agitaţia unei străzi londoneze."
Un mister ce învăluie o apariţie stranie, Anne Catherick, o poveste delicată de dragoste între profesorul de desen Walter Hartrightşi Laura Fairlie şi un personaj controversat, Sir Percival Glyde, toate în decorurile unui romantism britanic târziu, vor reprezenta atuurile cărţii "Femeia în alb". Autorul demonstrează ce înseamnă cu adevărat îmbinarea artistică a cuvintelor, fără a avea un stil încărcat sau desuet, şi reuşeşte să creeze şi să susţină atmosfera tensionată pe tot parcursul scrierii. Interesantă este şi abordarea subiectului filtrat prin perspectiva personajelor principale, fără a da impresia de fragmentare.
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
Dacă la începutul cărţii frământările personajelor sunt mai ales de natură interioară - să nu uităm că acţiunea se petrece într-un soi de casă de corecţie, până la final totul se va comprima într-o supremă bătălie între bine şi rău. Într-un internat în care toţi rezidenţii ascund câte un secret, şi în care nici profesorii nu par mai "luminoşi", Luce se confruntă atât cu demonii interiori şi cu umbrele care-i înconjoară viaţa, şi pe care le vede dintotdeauna, cât şi cu inexplicabilele ei sentimente profunde pentru Daniel, un coleg care-i dă din prima clipă senzaţia de deja vu şi o nelinişte inexplicabilă. Nu este insensibilă nici la atenţiile lui Cam şi astfel declanşează o ostilitate între cei doi, care poate duce la ceva mult mai grav. O carte despre conceptul de iubire eternă, despre suflete pereche şi despre o dragoste nepermis de mare, care sfidează chiar regulile "de bază" ale credinţei, drept pentru care este blestemată.
"Eram uluită să-l văd atât de fericit şi în largul lui. Dintotdeauna Gideon Cross fusese ca o furtună în mintea mea. Tunete şi fulgere, forţă de o frumuseţe sălbatică, pericol şi fascinaţie în acelaşi timp. Cu greu stăpânită, precum ochiul unei tornade.
Acum l-aş fi descris drept calmul de după furtună, ceea ce făcea din el o forţă şi mai impresionantă a naturii."
Povestea Evei şi a lui Gideon ajunge la a cincea şi ultima parte a serie de succes "Crossfire". Ne luăm rămas bun de la tumultuosul cuplu printr-un volum la fel de fascinant ca şi anterioarele şi totuşi mai profund, mai "de suflet". Efortul celor doi de a-şi consolida relaţia şi de a o duce la un nivel superior "carnalului" te implică în mod direct, tumultul emoţiilor cuprinzând pagini întregi.
Nu lipsesc nici momentele încărcate de adrenalină şi nici cele încărcate de erotism, dar, în mod cert, accentul este mutat, benefic aş spune, spre rezolvarea conflictelor interioare ce trenau încă din volumele anterioare.
Controversata serie "Crossfire" te seduce pe nebănuite şi, odată ce te-ai lăsat prins între paginile ei, o vei parcurge cu satisfacţia unei "plăceri vinovate"... Savuroasa poveste de dragoste are gustul după-amiezelor leneşe cu o carte şi o ciocolată caldă, menite să te scoată din cotidianul mohorât.
-L.J._-Smith.png "Lupta (seria Jurnalele Vampirilor 2) - Recenzii carti bune")
Continuă povestea rivalităţii între cei doi fraţi "supraumani", rivalitate ce traversează secolele. Damon găseşte o nouă modalitate de a-l irita pe Stefan, fiind hotărât s-o aibe pe Elena pentru el. Pe de altă parte, ideea de a ţine un jurnal se dovedeşte o alegere extrem de proastă, mai ales când gânduriletale, pe care nu le poţi împărtăşi nici familiei, nici prietenilor, nici iubitului, ajung tocmai în mâna duşmanilor. Te face să te gândeşti de două ori înainte de a ţine un jurnal, nu? Elena este pusă în faţa unor alegeri extrem de dificile, iar atitudinea lui Damon, gen păianjen care încolţeşte o gâză, te ţine într-o continuă tensiune. Din păcate Stefan în acest volum este o apariţie cumva "slabă", în sensul că te întrebi ce-i cu afecţiunea asta de mamă a Elenei pentru el, dar pot spune că recuperează către final.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"Când am încetat să mă mai lupt cu toate lucrurile din jurul meu, toate lucrurile din jurul meu au început să se aşeze unde le era locul. Toată activitatea şi peisajul, şi pământul, şi cerul, şi chiar gândurile oamenilor. Toate încercau să alcătuiască o imagine. Iar eu pot să-mi simt locul în ea, aşa cum nu am putut până acum.(...) Ca şi cum, atunci când m-am deschis tuturor percepţiilor, lucrurile şi-au creat propria concentrare."
"Oamenii nu se nasc buni sau răi. Poate că se nasc cu ambele tendinţe, dar modul în care îţi trăieşti viaţa contează."
Fără a insista asupra subiectului, care, ajunşi la a treia parte a "Instrumentelor Mortale", categoric "ne-a prins" până acum, "Oraşul de Sticlă" este mult mai profundă decât anterioarele părţi, iar eterna luptă a Binelul cu Răul va fi analizată şi expusă extrem de reuşit. Vom pătrunde şi mai adânc în sufletele personajelor şi vom prelua asupra noastră multe din frământările lor. Dinamismul întregii acţiuni şi precipitarea evenimentelor către deznodământul mult aşteptat, vor face din această lectură un mod excelent de evadare, de a-ţi petrece timpul în altă lume. Şi poate că cel mai important mesaj pe care-l va transmite "Oraşul de Sticlă" este să-ţi asculţi inima, chiar şi atunci când totul pare să te contrazică.
"Aceste obiecte erau singurele lucruri care aparţineau trecutului meu, cu excepţia câtorva amintiri - senzaţii, de fapt - cu o mamă care îmi pieptăna buclele umede, sau mirosul parfumului ei când mă legăna în pat. Citisem odată despre persoane cu membre amputate, şi despre cum aveau ei durere acolo unde fuseseră cândva picioarele sau braţele lor. Erau numite membre-fantomă. Mereu crezusem că acesta era cel mai bun mod de a descrie sentimentele în legătură cu mama mea. Acum, ea nu mai era decât un dor pentru ceva ce avusesem odată, dar pierdut acum."
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
