|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Mie mi se părea - dacă adulţilor nu - că dispariţia Katharinei Linden putea fi atribuită vreunei forţe supranaturale. Cum altfel ar fi putut ea să fie răpită pe nevăzute tocmai de sub ochii familiei sale, mai ales la lumina zilei, într-un oraş în care toată lumea ştia pe toată lumea? Nu ştiam - nu ştiam încă, mi-am spus eu, întrucât eram hotărâtă să descopăr - cine sau ce fusese cel care o luase pe Katharina."
"De ce viaţa trebuie să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?"
Acest volum continuă cartea "Talismanul", nu neapărat ca subiect, ci, mai degrabă, continuă ideea lumilor paralele între care câţiva aleşi pot călători. Îl regăsim pe Jack Sawyer de data aceasta matur, fost poliţist retras într-un "orăşel liniştit". "Casa Întunericului" nu mai are aceeaşi abordare fantasy ca şi "Talismanul" decât pe alocuri, ci este o cronică a realităţii crude, aşa cum este ea, fără nici un fel de "cosmetizare", o extraordinară analiză de comportament vis-a-vis de pericol şi de oroare.
Aceasă parte a 6-a din seria "Vampirii din Morganville" ne-o va dezvălui pe Claire mai matură, mai responsabilă, angrenată în aventuri determinante atât pentru soarta celor dragi ei, cât şi pentru soarta întregului oraş. Conflictul dintre Amelie şi Bishop se adânceşte, astfel că fosta conducătoare a oraşului va fi nevoită să ducă o luptă din umbră pentru a-şi recâştiga poziţia. Dacă până acum ne-am obişnuit cu suspansul, parcă acest volum va fi şi mai tensionat, evenimentele se vor desfăşura rapid, fără pierderi inutile de vreme, astfel că cititorul va sta cu sufletul la gură în aşteptarea deznodământului.
Deja familiarizaţi cu stilul autoarei, vom savura încă o dată lumea creată de Rachel Caine, şi ne vom delecta cu dialogurile inconfundabile şi cu povestea lui Claire, Eve, Shane şi Michael, gaşca atipică de prieteni, pe care îi iubim şi care au evoluat în aceste şase volume şi ne-au ţinut interesul viu.
"Frica poate fi un lucru îngrozitor.
Dar tu mi-ai spus că trebuie să dau piept cu lucrurile înfricoşătoare şi că, de cele mai multe ori, asta le face să dispară."
Nimeni nu provoacă un mare lord columbian al drogurilor. Rico Chavez s-a asigurat întotdeauna de asta. Dar când cineva o face, şi, pe deasupra, mai este şi femeie, trebuie să-şi înveţe lecţia... Elena Kyler va porni în aventura vieţii ei, fără voie, victima unei lumi guvernate de violenţă şi unde banul este mai presus de orice lege. Aproape un scenariu de film, "Să nu crezi în nimeni" va fi o lectură impresionantă de alertă, un montagne russe al cuvintelor şi al acţiunii, o carte despre forţa impresionantă ce izvorăşte din iubire, o carte despre curaj, despre prietenie, despre loialitate şi despre dragostea pe care o găseşti în cele mai neaşteptate circumstanţe, o carte ce se citeşte lejer şi rapid, o alegere bună pentru evadarea din cotidian.
"Acum, forţa mea este o povară, setea permanentă de sânge, un blestem, iar făgăduinţa nemuririi, o cumplită cruce de purtat. Vampirii sunt monştri, criminali. Nu trebuie să uit niciodată, în veci, adevărul acesta. Niciodată nu trebuie să-l las pe monstru să preia comanda. Chiar dacă voi purta pururi vinovăţia pentru ce i-am făcut fratelui meu - alegerea pe care am făcut-o în numele lui - tot va trebui să mă feresc veşnic de calea întunericului pe care e atât de îndârjit s-o urmeze. El se desfată în violenţa şi libertatea noii sale vieţi, în timp ce eu nu pot decât s-o regret."
L-aţi uitat pe Thomas Covenant, Necredinciosul, autor de bestseller şi actual lepros, prins în mijlocul evenimentelor din Tărâm? Aşa credeam şi eu... Pentru că un asemenea personaj nu poate fi uitat aşa, cu una cu două. "Războiul Uriaşilor" ne va readuce în atenţie un Thomas Covenant confuz, ce nu poate înţelege de ce Tărâmul continuă să-l atragă, deşi, în opinia lui, nu reprezintă decât un miraj, şi asta : "Pentru că viaţa nu e aşa. Leproşii nu se vindecă. Oamenii lipsiţi de ochi nu încep dintr-odată să vadă. Asemenea lucruri nu se întâmplă. Cumva suntem trădaţi. Propriile... propriile noastre nevoi pentru ceva ce nu avem ne seduc în felul ăsta." Pe lângă el vom descoperi cu surprindere că acest Tărâm reprezintă un loc de refugiu şi pentru Hile Troy. Acesta, născut fără ochi, va ajunge în Tărâm Warmark, conducător de oşti. Cititorul îl va percepe precum opusul lui Thomas Covenant, un soi de revers al medaliei.
Dacă "Blestemul Chalionului" ne-a plăcut, vom adora "Paladinul sufletelor". Trecând peste izul de "Chanson de geste" medieval, subiectul ne va dezvălui o lume în care "domniţele la ananghie" nu mai sunt ce erau odinioară. Din abundenţa de personaje a volumului anterior, va trece în prim plan Roina Ista, "nebuna" din "Blestemul Chalionului". Vom remarca, plăcut surprinşi, că nebunia aceasta este de fapt o adâncă spiritualizare a credinţei, iar aventura doamnei ne va purta pe tărâmul luptelor cavalereşti, dar, în egală măsură, şi pe tărâmul zeilor, vrăjitorilor şi demonilor. Pagini deosebit de frumoase se vor aşterne în faţa cititorului, iar pelerinajul Istei, care refuză "lâncezeala" între zidurile cetăţii pentru a porni în călătoria care îi va schimba nu numai ei viaţa, ci multor alte personaje, reprezintă un pretext pentru a aprofunda virtuozitatea folosirii cuvintelor.
"Simţi apropierea visului. Îl simţea prelingându-i-se din subconştient asemeni sângelui care ţâşnea dintr-o rană proaspătă. Se zvârcoli în somn şi mâinile i se strânseră în pumni. dar nu se putea lupta cu el, aşa că îi căzu pradă.(...) Întotdeauna vor fi mai mulţi - şi agresori, şi victime. Întotdeauna vor fi mai mulţi, şi eu nu-i pot opri pe toţi. Dar pot foarte bine să-mi fac treaba şi să-i opresc măcar pe o parte din ei. Trebuie."
Ce justifică monstruozitatea comportamentală? O copilărie schilodită? O altă percepţie asupra binelui şi a răului? Iată ca într-un viitor nu atât de îndepărtat constatăm că umanitatea îşi continuă nestingherită declinul, iar cititorul este poftit la înfruntarea memorabilă dintre un criminal în serie, de o bestialitate extremă, şi un locotenent de poliţie, Eve Dallas, confruntare ce va ţine naraţiunea la cote alarmant de tensionate. Vom pătrunde, cu ajutorul autoarei, adânc în minţile celor doi principali pioni şi vom înţelege că omul singur îşi alege propriul drum, indiferent de mediu sau conjuncturi.
"În arşiţa nopţii" se înscrie pe drumul unei noi tipologii de erou al genului poliţist, prin personajul Eve, criptic, taciturn, dur, dar în acelaşi timp o femeie atrăgatoare,empatică şi, mai ales, extrem de determinată.
"-La cine să mă rog, zise el, cine spune că există cineva acolo, afară, cine spune că universul e altceva decât o mare flaşnetă?
-Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufinzi."
"Aceste obiecte erau singurele lucruri care aparţineau trecutului meu, cu excepţia câtorva amintiri - senzaţii, de fapt - cu o mamă care îmi pieptăna buclele umede, sau mirosul parfumului ei când mă legăna în pat. Citisem odată despre persoane cu membre amputate, şi despre cum aveau ei durere acolo unde fuseseră cândva picioarele sau braţele lor. Erau numite membre-fantomă. Mereu crezusem că acesta era cel mai bun mod de a descrie sentimentele în legătură cu mama mea. Acum, ea nu mai era decât un dor pentru ceva ce avusesem odată, dar pierdut acum."
