|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Visele sunt entităţi misterioase asemănătoare mesajelor venite din partea unui prieten necunoscut, care este grijuliu, dar obiectiv. Scrisul de mână şi limbajul său sunt uneori neclare, dar nu există niciodată vreo îndoială cu privire la preocuparea lui faţă de binele nostru suprem - care poate fi diferit de starea de bine pe care ne-o imaginăm noi pentru noi înşine.
Smerenia este necesară. Nici un vis nu este vreodată înţeles pe deplin; evenimentele viitoare şi visele viitoare pot modifica ceea ce în prezent pare a fi o interpretare completă. Trebuie întotdeauna să fim conştienţi de caracterul misterios al viselor, care se află la limita înţelegerii noastre cu privire la creier şi minte, conştient şi inconştient, viaţă personală şi viaţă transpersonală."
Fascinaţia umană în a înţelege mecanismul complex al formării viselor, precum şi simbolismul lor, va găsi un excelent suport în cartea de faţă. Distanţându-se de abordarea freudiană conform căreia rolul visului ar fi acela de "gardian al somnului, vigilent în faţa iruperii impulsurilor refulate", "Interpretarea jungiana a viselor" va considera fiecare vis precum expresia directă a inconştientului. Astfel cititorului i se oferă, într-un limbaj destul de accesibil, un punct de plecare în descifrarea semnificaţiei viselor.
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"Îi venea greu să creadă în miracole şi în fenomene ciudate care îi scrântesc la cap pe oamenii evlavioşi şi pe care Biserica le încurajează, adăpostindu-se în spatele unor verdicte ştiinţifice puţin riguroase; dar ceea ce tocmai văzuse cu ochii săi îl impresionase. Ce era povestea aceea şi ce explicaţie avea? se întrebă, punându-se în gardă ca nu cumva să cadă în aceeaşi capcană pe care o denunţa. Dacă se întâmplă ceva care contrazice legile naturii, se spunea, trebuie să te situezi în defensivă şi să ceri explicaţii ştiinţei.(...) Ca să mergi prin viaţă, (...) ai nevoie de două puncte de sprijin indispensabile: ştiinţa şi gândirea critică."
"Prin însăşi natura lor, copiii sunt meniţi să se joace şi să exploreze lumea cu propriile lor forţe, în mod independent de adulţi. Ei au nevoie de libertate pentru a se dezvolta; când sunt lipsiţi de libertate, ei suferă. Imboldul de a se juca fără să fie îngrădiţi este un imbold fundamental, biologic.(...)
Ceea ce facem este să împingem tot mai departe limitele adaptabilităţii copiilor. I-am împins deja pe copii într-un mediu nefiresc, în care aşteptăm de la ei să îşi petreacă perioade din ce în ce mai mari ale zilei sub îndrumarea adulţilor, să stea la masa lor de lucru, să asculte şi să citească despre lucruri care nu îi interesează şi să răspundă la întrebări cu răspunsuri care nu sunt ale lor şi să pună întrebări care nu sunt adevăratele lor întrebări. Nu facem decât să le lăsăm tot mai puţin timp şi libertate să se joace, să exploreze lumea şi să îşi urmeze propriile lor interese."
Ca om de cultură, ca părinte, ca individ ce şi-a petrecut ani buni în sistemul de învăţământ, vei citi această carte ca pe un duş rece, dar unul binevenit. Pentru că este nevoie ca cineva să explice nefericirea tot mai accentuată a copiilor prinşi în sistemul de educaţie obligatorie, dar şi faptul că devenim, pe zi ce trece, o societate mâncată de depresie şi nemulţumire.
"Eu am fost optimist, dar pe măsură ce a trecut timpul şi am cunoscut tot mai îndeaproape prostia omenească... Eu încă sper, dar numai din obişnuinţă; în realitate, inima mea a acceptat faptul că numai câţiva oameni pot fi salvaţi. Umanitatea în întregul ei e hotărâtă să se distrugă. Şi aceştia sunt oamenii... dacă le spui cum pot fi salvaţi, te vor răstigni. Te vor omorî cu pietre. Mergând prin lume, eu încă mai râd, dar râsul meu are o tristeţe subtilă. Încă dansez cu voi, dar n-o mai fac cu acelaşi entuziasm de acum zece ani.(...) Un singur lucru aştept de la voi toţi: să fiţi voi înşivă, să vă descoperiţi frumuseţea interioară, puritatea conştiinţei, splendoarea ascunsă - şi s-o răspândiţi către cât mai mulţi oameni cu putinţă. Oamenii trăiesc în nefericire. Ajută-i să râdă puţin, să cânte puţin, să danseze puţin."
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"Cele mai multe dintre persoanele care au murit în acel accident erau mai tinere decât mine. Aveau o viaţă înaintea lor. Iar eu am fost cruţată. De ce? În ce scop? Trebuie să existe o finalitate, ceva ce nu are legătură cu viaţa mea de până acum. Mai am ceva de înfăptuit. Nu că ar trebui să schimb eu lumea. Problema este doar a mea, a împlinirii mele, ca fiinţă umană."
Julia Bechtel primeşte o a doua şansă la viaţă. Supravieţuitoare a unui accident nautic, îşi va analiza pentru prima dată cu adevărat viaţa, conştientă fiind de oportunitatea nesperată de a o lua de la capăt. Prizonieră a unei căsnicii lipsită de afecţiune, legată de o viaţă stearpă, Julia va descoperi pe insula din Maine că niciodată nu este prea târziu să trăieşti aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi.
"Mai bine mai târziu" este o frumoasă poveste de viaţă, în decorul aspru al Maine-ului, populată de personaje la fel de aspre şi puternice precum valurile ce se izbesc de insula Big Sawyer, cititorul având ocazia să participe la pescuitul de homari şi să cunoască ceva din manevrele necesare acestei meserii. O lecţie despre cum ar trebui să trecem peste convenienţe şi să încercăm să ne găsim propriul drum spre fericirea pe care o merită fiecare dintre noi.
"-La cine să mă rog, zise el, cine spune că există cineva acolo, afară, cine spune că universul e altceva decât o mare flaşnetă?
-Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufinzi."
"Bărbaţii şi femeile au nevoie, mai înainte de toate, de încurajare. Puterile lor fireşti de stăpânire ar trebui întărite, nu slăbite... În loc de a stărui mereu asupra greşelilor unui om, vorbeşte-i despre virtuţile lui. Încearcă să-l abaţi de la obiceiurile lui rele. Arată-i ceea ce are el mai bun, eul său adevărat, care îndrăzneşte şi acţionează şi câştigă! Influenţa unui caracter frumos, generos, optimist este molipsitoare şi poate schimba din temelii un oraş întreg... Oamenii răspândesc în jur ceea ce au mai bun în mintea şi în inima lor. Dacă un om este prietenos şi binevoitor, vecinii lui vor fi şi ei aşa, în curând. Dar dacă se ceartă şi se mânie şi judecă, vecinii lui vor răspunde la mânie cu mânie, şi vor adăuga şi pe deasupra! Când cauţi răul şi te aştepţi la rău, îl vei dobândi. Când ştii că vei găsi binele, îl vei primi..."
"Adevărata inteligenţă este un exerciţiu de sinapsă; constă în a face cu îndrăzneală legături între fapte. În multe ocazii, doi neuroni din ramuri diferite, foarte apropiaţi unul de altul, nu au nevoie decât să-şi creeze o punte care să-i unească pentru a scoate la lumină concluzii noi, surprinzătoare."
