|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Destul. Acum voia să plece acasă, apreciind că ultimele două luni din viaţa ei fuseseră un coşmar pe care trebuia să-l dea uitării. Hotărâse să-i dea lui Simon toate datele pe care le obţinuse. Era evident acum că el avea o carieră mult mai strălucită decât crezuse ea."
După zeci de ani un secret bine ascuns ameninţă să fie dezvăluit, iar consecinţele ar putea fi dezastruoase pentru monarhia britanică. Tânăra jurnalistă Joanna Haslam este prinsă fără voie într-o poveste pe cât de surprinzătoare, pe atât de periculoasă.
Un roman concentrat, plin cu detalii, o carte unde fiecare pagină pare atent concepută pentru a nu-ţi da nici o şansă să întrerupi lectura. Poveşti de dragoste, agenţi ai statului ce-şi depăşesc atribuţiile postului, căutarea adevărului cu orice preţ, familii privilegiate, toate acestea le vei găsi într-o carte excelentă, fără cusur, atât prin stilul narativ, cât şi prin complexa intrigă.
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Experienţa îl învăţase că o răsturnare de situaţie nu era decât un dezechilibru temporar: până şi cele mai oribile evenimente din viaţa lui fuseseră în cele din urmă compensate de noroc. Principiul după care se călăuzea dintotdeauna era concentrat într-un singur cuvânt: naixin. În limba chineză asta însemna "răbdare", dar pentru Strigoi cuvântul avea şi un alt sens. Echivalentul englezesc ar fi fost "toate la timpul lor". Contrabandistul supravieţuise vreme de peste patruzeci de ani tocmai pentru că depăşise greutăţile, pericolele şi suferinţa."
"Maimuţa de piatră" reprezintă o nouă reuşită a seriei Lincoln Rhyme, în care Jeffery Deaver îşi foloseşte întreg arsenalul de scriitor de top, reuşind să capteze atenţia cititorului atât prin povestea în sine, cât şi prin discursurile alternative ce vizează, pe rând, diferite personaje.
"Cînd e cel mai bine, viaţa e inimaginabil de simplă şi bună... Aşa cum ar trebui să fie. (...)
Cazul mă înfricoşa şi cu siguranţă nu fiindcă aş fi crezut în vampiri.
Credeam, însă, în lucrurile ciudate şi oribile pe care oamenii sînt uneori în stare să şi le facă unii altora: muşcături sălbatice, spînzurări sadice, drenarea corpurilor de sînge, atacuri cu tigri. Pentru început, nu puteam să-mi imaginez cam cum ar trebui să fie ucigaşii."
Dacă credeai că "Violetele sînt albastre" este numai continuarea thrillerului "Trandafirii sînt roşii" atunci te aşteaptă o surpriză de proporţii, pentru că, aşa cum însuşi autorul afirmă, "Nici un lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem noi." Povestea "Creierului" (numit aici, probabil datorită traducerii, "Geniul") continuă într-adevăr, iar între acesta şi detectivul Cross interacţiunea devine un fel de joacă "de-a şoarecele şi pisica". Şi totuşi aspectul cel mai important al cărţii este reprezentat de un nou caz, mai sângeros decât te-ai fi putut aştepta, cu personaje diabolice şi carismatice "în acelaşi ambalaj", cu pagini care-ţi ridică tensiunea la maxim, cu răsturnări de situaţie pe cât de neaşteptate, pe atât de incitante.
"De ce viaţa trebuie să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?"
Acest volum continuă cartea "Talismanul", nu neapărat ca subiect, ci, mai degrabă, continuă ideea lumilor paralele între care câţiva aleşi pot călători. Îl regăsim pe Jack Sawyer de data aceasta matur, fost poliţist retras într-un "orăşel liniştit". "Casa Întunericului" nu mai are aceeaşi abordare fantasy ca şi "Talismanul" decât pe alocuri, ci este o cronică a realităţii crude, aşa cum este ea, fără nici un fel de "cosmetizare", o extraordinară analiză de comportament vis-a-vis de pericol şi de oroare.
"Ce vreau! O parte din mine nu vrea decât să fie acasă şi să trăiască liniştită. Dar cealaltă parte, oh, asta-i partea periculoasă. Vreau să pictez ca un prerafaelit, să cânt ca o divă şi să dansez ca Fred Astaire. Vreau să citesc gândurile, să învăţ să-mi placă scoicile. Vreau să mă înalţ la cer ca o rachetă, să escaladez munţii din Nepal, să depăşesc recordul de viteză într-o maşină a mea, proprie, construită după modelul imaginat de mine, să duelez cu o mână la spate. Vreau să înţeleg trecutul şi să văd viitorul. Vreau să-l înving pe Diavolul însuşi într-un joc de noroc. Mai ales să-l înving pe Diavol."
Un trai liniştit şi comod, o slujbă decentă, o familie fericită, ar trebui să fie suficient pentru un om obişnuit. Dar nu şi pentru John Chapel. Acesta pătrunde în lumea impresariatului artistic, iar întâlnirea cu exotica Ixora va însemna începutul sfârşitului pentru banalul tată de familie. Se aruncă în braţele misterioasei femei, neţinând cont nici de ce lasă în urmă şi, nici măcar, de valul de violenţe ce par a o avea ca numitor comun pe Ixora.
"Îndreptându-şi atenţia spre interpretările scrise cu trei secole în urmă şi transmise de-a lungul timpului, Meşterul ajunse la concluzia că forţa care îl apăsa nu era în armonie cu aceste elemente. Armonia fusese deranjată. Exista neplăcere şi nelinişte, chiar şi puţină teamă.
Ceea ce-l face pe cel ce mă oprimă să fie vulnerabil. Cu atât mai mult cu cât este clar că acum are nevoie de mine.
Meşterul îşi înăbuşi emoţia pe care i-o trezise această concluzie. Ştia din propria lui experienţă cât de periculos era să înţelegi răspunsul dorit."
Cât de departe ai merge pentru a-ţi îndeplini un vis?Ai fi în stare să sacrifici tot ce-ţi este mai drag? Ambiţia politică va declanşa evenimente tragice în lanţ, iar tânăra angajată a Consulatului american la Paris, Hollis Fremont, se vede aruncată în vâltoarea acţiunii. Va înţelege că a fost trădată în cel mai josnic mod, dar, cu ajutorul agentului Organizaţiei fantomă Omega, Sam Crawford, va desluşi misterele aflate în spatele întregii operaţiuni.
Philip Shelby se dovedeşte un autor de marcă al genului, creând pentru cititor scena unei aventuri extraordinare în care suspansul, crima, trădările, urmăririle şi răsturnările de situaţie sunt protagoniştii principali.
"Poţi să te izolezi şi să te detaşezi de lume. Poţi crede că eşti un naufragiat permanent. Dar inocenţa unui copil te va aduce înapoi şi-ţi va da acel scut de bucurie care să te protejeze. Am învăţat târziu în viaţă toate aceste lucruri, dar nu prea târziu. Niciodată nu e prea târziu."
Un detectiv particular şi o agentă FBI vor face front comun în urmărirea unui periculos de inteligent criminal în serie, Poetul, fost agent FBI şi mentor al agentei Rachel. Cunoscător al tuturor metodelor de investigaţie, Robert Backus, Poetul, se dovedeşte întotdeauna cu un pas înaintea celor ce-l urmăresc.
Intrigă, suspans, tensiune la maximum, atracţie, sunt ingredientele folosite de Michael Connelly pentru a realiza acest thriller. Cu siguranţa autorului stăpân pe arta sa, Connelly oferă cititorului cu generozitate detaliile menite să-l ajute în investigaţiile proprii, pentru că, aşa cum explică: " ... detaliile erau foarte importante. Rezolvarea enigmelor stătea întotdeauna în detalii. Ceea ce putea părea acum lipsit de importanţă, mai târziu, se putea dovedi crucial. Ceea ce acum este criptic şi disparat, devine mai târziu o lupă cu ajutorul căreia vezi totul mult mai clar."
"Fiecare dintre noi are parte de momente în care viaţa deraiază." Am vrut neapărat să încep cu această frază, pentru că mi se pare definitorie atât pentru cartea de faţă cât şi pentru viaţa pe care o înfruntăm cu toţii. Această carte este de departe cea mai dură din cele citite în ultima vreme. Dură atât prin stilul de scris- fraze scurte şi tăioase- cât şi prin subiect- îmbinarea unei investigaţii poliţieneşti cu una de factură jurnalistică. Este o carte cu "monştrii", dar nu cu cei din cărţile sau filmele Sf, ci din cei care se ascund într-un înveliş atrăgător şi sunt printre noi, atât de aproape încît pericolul îl putem percepe ca pe un sentiment straniu, adânc îngropat în suflet şi căruia nu-i dăm atenţie decât atunci când este prea târziu.
"La lumina zilei, când o adiere de vânt agita copacii şi lăsa impresia de viaţă, Pripiat arăta foarte rău. Arkadii aproape că putea să vadă lungul şir de oameni şi felul în care aceştia trebuie să se fi uitat peste umeri la apartamentele lor şi la tot ceea ce aveau.(...) Rudele trebuie să fi tras de tinerii încăpăţânaţi şi să îi fi împins pe cei mai în vârstă, derutaţi, şi să îşi ferească pruncii de soare. Urechi trebuie să se fi închis la întrebarea "De ce?".
Răbdarea trebuie să fi fost o calitate, în vreme ce medicii dădeau fiecărui copil tablete cu iod - prea târziu!"
