|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"În mijlocul frumuseţilor naturale, eşecul e sinistru. Disperarea devine palpabilă, ca şi succesul şi realizările (...) Cadrul frumuseţii oferă un contrast pentru fiecare întreprindere umană. O scobitură în piatră se poate transforma într-o diastolă periculoasă, ca atunci când se inversează polii pământului. În timp ce viaţa ta se duce pe apa sâmbetei, tu te pomeneşti admirând seninătatea divină a lacului prin care te scurgi."
"Cînd e cel mai bine, viaţa e inimaginabil de simplă şi bună... Aşa cum ar trebui să fie. (...)
Cazul mă înfricoşa şi cu siguranţă nu fiindcă aş fi crezut în vampiri.
Credeam, însă, în lucrurile ciudate şi oribile pe care oamenii sînt uneori în stare să şi le facă unii altora: muşcături sălbatice, spînzurări sadice, drenarea corpurilor de sînge, atacuri cu tigri. Pentru început, nu puteam să-mi imaginez cam cum ar trebui să fie ucigaşii."
Dacă credeai că "Violetele sînt albastre" este numai continuarea thrillerului "Trandafirii sînt roşii" atunci te aşteaptă o surpriză de proporţii, pentru că, aşa cum însuşi autorul afirmă, "Nici un lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem noi." Povestea "Creierului" (numit aici, probabil datorită traducerii, "Geniul") continuă într-adevăr, iar între acesta şi detectivul Cross interacţiunea devine un fel de joacă "de-a şoarecele şi pisica". Şi totuşi aspectul cel mai important al cărţii este reprezentat de un nou caz, mai sângeros decât te-ai fi putut aştepta, cu personaje diabolice şi carismatice "în acelaşi ambalaj", cu pagini care-ţi ridică tensiunea la maxim, cu răsturnări de situaţie pe cât de neaşteptate, pe atât de incitante.
"De ce viaţa trebuie să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin?"
Acest volum continuă cartea "Talismanul", nu neapărat ca subiect, ci, mai degrabă, continuă ideea lumilor paralele între care câţiva aleşi pot călători. Îl regăsim pe Jack Sawyer de data aceasta matur, fost poliţist retras într-un "orăşel liniştit". "Casa Întunericului" nu mai are aceeaşi abordare fantasy ca şi "Talismanul" decât pe alocuri, ci este o cronică a realităţii crude, aşa cum este ea, fără nici un fel de "cosmetizare", o extraordinară analiză de comportament vis-a-vis de pericol şi de oroare.
"Îşi lăsă capul în mâini, simţind că-i va exploda de atâtea informaţii. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, şi acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească şi prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă aşa te simţi în timpul unei căderi nervoase şi apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu şi-ar permite niciodată să fie aşa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiş, spărsese uşi şi se confruntase cu propria moarte într-o pivniţă întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simţise niciodată atât de aproape de prăbuşire."
"Mai târziu, Alex se va întreba când anume se transformase acest caz într-un animal sălbatic care, prin faptul că îşi schimba mereu direcţia, cu încăpăţânare, îi paraliza întreaga echipă. Cazul părea că evoluează după reguli numai de el ştiute, având drept unic scop derutarea echipei, împingerea ei pe o pistă falsă.
Nu încerca să mă controlezi, şopti ceva în interiorul lui Alex. Nu încerca să-mi spui încotro să merg."
Din start cititorul va remarca analiza felului în care un caz de asemenea factură influenţează viaţa anchetatorilor. Dacă în debut ai senzaţia că viaţa personală a investigatorilor preia mare parte dim emoţia ce ar trebui să se înfăşoare în jurul oribilei infracţiuni, pe măsură ce evenimentele se precipită vei observa cum acest caz va pătrunde adânc în sufletul tuturor celor implicaţi, reuşind să le tulbure existenţa.
