|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Anna înţelegea prea bine de ce noul concept despre evoluţie părea incredibil. Secole întregi, aproape toată lumea crezuse că Dumnezeu însuşi crease fiecare animal şi fiecare plantă, că şoarecele şi pisica, fagul şi arţarul erau la fel de înrudiţi precum deşertul şi înaltul cerului sau soarele şi roua din iarbă. Totul era lucrarea Domnului, drept care nici o vietate nu putea evolua spre altă vietate, animalele şi plantele nu puteau dispărea decât cu voia Lui.(...) Teoria evoluţiei respingea total doctrina potrivit căreia Pământul şi toate organismele lui au fost create de o singură divinitate - o uriaşă provocare: cum să accepte oamenii, pe nepusă masă, că evoluţia se desfăşoară singură, fără intervenţia Domnului, pur şi simplu?"
"Întotdeauna mi-a plăcut să mă consider dintr-o bucată. Ceva rigid care nu poate să se rupă. Însă sub acea mască sunt ceva atât de fragil, ca o foiţă mică de sticlă pe care atunci când o atingi se sparge. Şi necesit dragoste. Îmi place să mă simt atăt de iubită de toată lumea. Este singura modalitate care mă face să am încredere în forţele mele. Practic, nu mă consider talentată la nimic. Nu-mi cunosc calităţile, nici defectele. Nu mă cunosc pe mine însumi. Cunosc doar un portret creat de cei ce mă cunosc.
Dar cine sunt cu adevărat? Ce sunt? În călătoria asta mi-am dat seama că habar nu am... Şi asta mă sperie."
Câţi dintre noi se cunosc cu adevărat? Poate asemeni Larei şi lui Doris, eroinele romanului de faţă, ar trebui să fim smulşi din cotidian şi forţaţi să ne confruntăm cu propria imagine. Cea reală, nu ceea ce proiectăm pentru ceilalţi. Cele două surori, forţate să coexiste două luni într-un sat uitat de lume, vor demonstra că, în ciuda aparentelor deosebiri, se aseamănă mai mult decât şi-ar dori. Analizându-se "la rece", îşi vor descoperi golul din interior, chiar dacă Lara încearcă să-l umple cu băutură, iar Doris cu o existenţă superficială.
"Imaginaţi-vă că zâmbiţi după o palmă pe care aţi primit-o peste faţă. Apoi, gândiţi-vă că faceţi asta douăzeci şi patru de ore pe zi.
Asta era ocupaţia de a ascunde un evreu."
Cum vedeaţi până acum ...Moartea? Ca pe "Doamna cu Coasa", o hârcă rece şi detestabilă, ce te înhaţă când ţi-e viaţa mai dulce? Mai gândiţi-vă puţin..."Hoţul de carţi" o va aduce la rampă, în lumina reflectoarelor pe Ea, Doamna Moarte, prinsă până peste cap "în treabă", mulţumită Fuhrerului şi care, totuşi, îşi permite o mică indulgenţă: Liesel Meminger, hoaţa de cărţi, a cărei poveste îşi va face timp să ne-o transmită. Cinică pe alocuri, melancolică de multe ori, picturală şi metaforică "peste poate", această naratoare inedită va face din povestea fetiţei, prinsă în vâltoarea evenimentelor celui De-al Doilea Război Mondial, un exemplu de virtuozitate artistică.
"Dacă drepatatea nu triumfă şi dragostea nu se reîntregeşte nici măcar în ficţiune, care mai este sensul? Viaţa adevărată este rea mult prea des."
Orice om poate purta adânc îngropată în sine o parte întunecată. Numai că majoritatea oamenilor reuşesc să-şi controleze acest "eu" negativ. Nu toţi însă...
"Prin labirintul raţiunii" este un thriller mai subtil, cu accente "romance", un thriller axat cumva pe latura psihologică, o fină analiză a fragilităţii minţii umane. Farmecul cărţii constă, de departe, în personajele create de autoare, extrem de atent concepute şi perfect aşezate în decor, dar şi în dialogurile mustind de umor, autoironie şi sarcasm ce ajută cititorul să pătrundă uşor în miezul evenimentelor. Este o carte reuşită ce se citeşte cu mare plăcere, un intermezzo de excepţie pentru a evada în ficţiune, o poveste despre oameni slabi sau puternici, despre dragoste, despre încredere şi despre cum îţi poţi schimba viaţa şi recăpăta echilibrul: "Vreau să fiu din nou o fiinţă normală, să nu-mi fie frică. Vreau să fiu din nou cea care eram acum doi ani, dar care n-am să mai pot fi vreodată. Aşa că încerc să-mi dau seama cine am să fiu tot restul vieţii mele."
"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
Trebuie să recunoaştem de la început că această carte se bazează, în primul rând, pe aspiraţia omului dintotdeauna: nemurirea. Este o carte scindată între două acţiuni,una ancorată în prezent, şi cealaltă în finalul anilor 1600, ideea comună făcând legătura peste secole. Explicaţia acestei fascinaţii pentru "marile secrete" ale omenirii o putem înţelege atât în ceea ce-i priveşte pe savanţii gen Newton, supuşi ignoranţei epocii în care trăiau, cât şi în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii "moderni", care găsesc în asta un refugiu din faţa societăţii. De fapt acesta este numitorul comun: oameni cu o inteligenţă sclipitoare, ale căror interese sunt împinse la extrem, pentru a descoperi ceva ce le va aduce nemurirea, nu neapărat în plan fizic.
"Par a fi nebună acum, ştiu. Însă niciodată nu mi-am dat seama că nu am aşa de mult timp. Niciodată n-am auzit tic-tacul ceasului.
Dacă am şti toţi - dacă ar fi o plăcintă cu răvaş pe care s-o deschizi şi să afli cât timp ţi-a mai rămas, oare am trăi vieţi complet diferite? Oare am irosi mai puţin timp? Am aplica mai sârguincios îndemnul carpe diem? Oare?"
Barbara, mamă a patru fete şi soţia lui Mark, se vede înfrântă de destin astfel încât, în puţinul timp rămas, încearcă prin intermediul unor scrisori şi a unui jurnal personal, să transmită ceea ce nu va mai putea prin viu grai celor ce vor rămâne fără ea. Cartea devine atât o impresionantă poveste a unei mame ce încearcă să-şi facă datoria şi dincolo de această lume, cât şi povestea unei familii ce rămâne fără factorul catalizator.
Am citit această carte prin filtru personal, ca pe o punere în scris a propriei drame, cu invidia celui ce nu a beneficiat de vreo scrisoare sau de vreun jurnal, care să îndulcească, poate, realitatea crudă. Cititorul se poate regăsi în personalităţile atât de diferite ale celor patru fiice, cât şi ale celorlalte personaje atinse de pierderea suferită.
Întâlneşti din când în când câte o carte despre care îţi vine greu să vorbeşti. De ce? Pentru că ai senzaţia că, dacă spui ceva, risipeşti magia. Într-un cuvânt, este vorba despre magia autoarei de a crea o lume atât de detaliată, încât nu îţi poate da decât impresia de real, o descriere atât de amănunţită, încât nu poţi să nu fii parte integrantă a acestei lumi. Despre ce este vorba? Despre Umanitate, pur şi simplu. Despre faptul că, a fi om, înseamnă mult mai mult decât apartenenţa la această specie, despre limitele umanităţii, grosolan încălcate pentru a oferi "Pâine şi Circ", şi despre faptul că, în mijlocul infernului, puţini dintre noi şi-ar mai păstra această firavă umanitate.
Eroina noastră, Katniss, sfidează atât destinul cât şi cruzimea guvernanţilor, demonstrându-le ce înseamnă să fii cu adevărat Om: " Vreau să fac ceva, aici şi acum, ceva care să-i silească să se ruşineze, să se simtă răspunzători, vreau să-i arăt Capitoliului că, indiferent ce-ar face şi ce ne-ar sili să facem, există o parte a fiecărui tribut pe care n-o poate lua în stăpânire.(...) Că şi eu sunt mai mult decât atât."
"Jocurile Foamei" este o carte despre speranţă, dragoste şi prietenie în mijlocul unui coşmar pe care umanitatea este perfect capabilă să-l facă real.
"Dacă încerci să ocoleşti soarta sau să amâni suferinţele, nu faci decât să te condamni la suferinţă îndoită în altă viaţă." Prin intermediul acestei cărţi cititorul va pătrunde într-un univers magic, stăpânit de legende, într-un timp îndepărtat, o lume scindată între două credinţe: creştinii, pe de-o parte, şi Vechiul Popor, ce crede în Marea Mamă şi consortul ei, Cel Încornorat, pe de altă parte. În aceast timp al frământărilor, vom cunoaşte necesitatea apariţiei unui conducător capabil să îmbine cele două credinţe, în slujba binelui şi a dreptăţii: "Lumile se vor îndepărta fără putinţă de apropiere, iar amintirea Avalonului nu va rămâne nici măcar în legende, pentru a mai oferi speranţă omenirii. Nu, ne trebuie un conducător care să câştige credinţa tuturor popoarelor din ambele Britanii - Britania preoţilor şi lumea ceţurilor, stăpânită din Avalon.
"Viaţa o primea cu tot calmul necesar şi cu aceleaşi păreri cumpănite, izvorâte dintr-un suflet fără elanuri prea mari, dar plin de generozitate.(...)
-Aici e răscrucea înre două lumi de o parte libertatea, de cealaltă belşugul. E greu să te decizi încotro s-o apuci. Ar trebui să întrebi Sfinxul, acest bătrân paznic al veacurilor scurse între cele două lumi, care priveşte fără să clipească la ce îi aduce timpul izvorât din infinit."
Mai mult decât un roman de dragoste victorian, povestea lui Jane şi Garth va face din "Mătăniile" o pledoarie despre dificilele alegeri cu care un individ se confruntă în decursul vieţii, despre aparenţele înşelătoare, despre faptul că te poţi răzgândi şi poţi lupta pentru ceea ce credeai că ai pierdut, despre a doua şansă şi despre triumful asupra greutăţilor, atunci când ai un sprijin.
