|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"...trebuie să remarcăm că vechii filosofi erau puternic pătrunşi de concepţia uniunii ideilor numerice cu Natura - în accepţiunea ei comună, precum şi cu naturile, esenţele sau substraturile lucrurilor.
Pentru ei, natura binelui era definită, cea a răului era nedefinită; şi cu cât era mai nedefinită natura răului, cu atăt mai rău era. Numai Bunătatea poate defini sau limita nedefinitul. În sufletul omenesc există un anumit vestigiu de bunătate divină; aceasta limitează şi moderează caracterul nedefinit şi inegalitatea dorinţelor sale."
Fascinaţia ocultismului şi obsesia teoriilor conspiraţiei devine o preocupare evidentă a societăţii în care trăim. Iată că această carte, "Numerele şi puterea lor ocultă", va supune atenţiei cititorului o impresionantă simbolistică numerologică. Surprinzător, nu ne va dezvălui mistere ascunse şi de nepătruns, ci, mai degrabă, va înlătura "vălul" aşternut peste privirea celui interesat, pentru ca acesta să descopere singur, în lumea înconjurătoare, aceste simboluri.
"... cinstiţi-l pe Domnul ca autor al întregului bine; cinstiţi Virtutea, ca fiind destinată să păstreze binele pe care Domnul l-a creat. Dumnezeu ne-a dat minte tocmai pentru a ne deosebi de dobitoace, pentru a putea distinge răul de bine, adevărul de minciună. Cultivaţi-vă raţiunea, ca fiind modalitatea cea mai sigură de a fi pe placul divinităţii şi de a fi utili semenilor voştri. Cultivaţi ştiinţele, ca fiind cele mai sigure mijloace pentru a face raţiunea profitabilă, pentru a restabili dragostea pentru umanitate şi pentru a vă mântui de ravagiile pe care le fac minciunile şi greşelile."
Ritualuri, cronologie, împărţirea pe regiuni, toate aceste aspecte le vei găsi în cartea ce-ţi va satisface curiozitatea cu privire la francmasonerie. Chiar dacă, fără îndoială, din paginile carţii răzbate simpatia autorului faţă de această mişcare, informaţiile sunt în măsură să ne lumineze în ce priveşte aspecte necunoscute ce ţin de "bucătăria" internă a francmasonerie. Simbolurile masonice îşi vor găsi asemănări în tradiţia egipteană, evreiască şi creştină, iar secretele, semnele de recunoaştere, parolele şi doctrinele sunt de asemenea izvorâte din religiile străvechi.
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
"Ea construise asta. Tot ce făcuseră ei fusese să-i pună la dispoziţie cochilia - piatra, lemnul - dar ea fusese cea care o adusese în acel stadiu. Iar acum avea s-o facă din nou.
Da, cu siguranţă era puternică şi deşteaptă şi dispusă să muncească din greu."
În planurile lui Avery McTavish nu se află o relaţie... Însă soarta ţine morţiş s-o contrazică, astfel încât Owen Montgomery devine o importantă filă a vieţii lui Avery. "Paşi spre fericire" este o pledoarie în favoarea unei existenţe împlinite, unde atât cariera profesională cât şi sentimentele sunt preţuite deopotrivă, o carte despre cum eforturile ajung să fie răsplătite şi despre importanţa covârşitoare a oamenilor pe care îi primeşti în viaţa ta.
Cu o scriere fuidă şi perfect calibrată, Nora Roberts îţi oferă, ca întotdeauna, o lectură de excepţie, iar îmbinarea scenelor obişnuite cu un strop de ... suspans paranormal, adaugă un plus de farmec întregului roman.
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
"Eu am fost optimist, dar pe măsură ce a trecut timpul şi am cunoscut tot mai îndeaproape prostia omenească... Eu încă sper, dar numai din obişnuinţă; în realitate, inima mea a acceptat faptul că numai câţiva oameni pot fi salvaţi. Umanitatea în întregul ei e hotărâtă să se distrugă. Şi aceştia sunt oamenii... dacă le spui cum pot fi salvaţi, te vor răstigni. Te vor omorî cu pietre. Mergând prin lume, eu încă mai râd, dar râsul meu are o tristeţe subtilă. Încă dansez cu voi, dar n-o mai fac cu acelaşi entuziasm de acum zece ani.(...) Un singur lucru aştept de la voi toţi: să fiţi voi înşivă, să vă descoperiţi frumuseţea interioară, puritatea conştiinţei, splendoarea ascunsă - şi s-o răspândiţi către cât mai mulţi oameni cu putinţă. Oamenii trăiesc în nefericire. Ajută-i să râdă puţin, să cânte puţin, să danseze puţin."
"De regulă, Alec nu era genul care să se trezească în zorii zilei. Acasă, ţinea trase draperiile groase. Dacă lumina dimineţii nu avea cum să-i invadeze camera, atunci putea să doarmă bucuros toată ziua. Dacă razele soarelui îi atingeau însă faţa, atunci se trezea imediat şi nu mai avea nici un rost să încerce să se culce la loc.
În clipa în care văzuse camera pe care o primise la conacul Finchley, ştiuse că avea să se trezească în zori."
O petrecere privată organizată de Carolyn, marchiza de Finchley, la conacul ei, pentru a-i prezenta fratelui ei, Hugh Dunne, toate domnişoarele de măritat din zonă, se transformă într-un iureş de emoţii, trăiri, frivolităţi, oferindu-ţi o frescă a societăţii privilegiate, a celor ce, având toate mijloacele necesare existenţei mai mult decât asigurate, nu au altă preocupare decât să-şi unească averile cu tilurile nobiliare, prin căsătorii bine chibzuite.
"Vine un moment când sinele autentic încetează să fie o noţiune abstractă, ci devine experienţă de viaţă. (...) Este momentul când mintea discursivă se opreşte şi armonia îi ia locul. (...) Atunci când ne aflăm pe acest nivel, avem libertatea să alegem în ce mod dorim să ne implicăm în Visul Planetei."
Potrivit tradiţiei toltece fiecare individ poate deveni artistul propriei sale vieţi. Întrega noastră existenţă se desfăşoară ca o pânză pe care putem picta în funcţie de credinţele, convingerile şi percepţiile noastre. Dar pentru a accede la perfecţiunea adevărului, avem nevoie de o viziune limpede, netulburată de ataşare: "Orice lucru de care ne ataşăm începe să ne modeleze experienţele şi să ne limiteze percepţia a ceea ce există în afara vocabularului nostru curent. Ataşamentele acţionează asemeni ochelarilor de cal, ne limitează câmpul vizual şi ne impun o anumită direcţie în viaţă. Cu cât este mai mare nivelul ataşamentului, cu atât mai puţin putem vedea."
"Ulises începea să aprecieze noile plăceri pe care le descoperea. De când venise în locul acesta de pe coastă, noile senzaţii pe care le trăia, poveştile care îi erau spuse, şi nu cărţile pe care le citea, îl înzestrau pe dinăuntru, fără ca el să facă vreun efort. Ascetismul în cazul acesta, nu presupunea nici un sacrificiu. Consta doar într-o ascensiune spre punctul cel mai înalt al simţurilor, şi la asta îl ajutau atunci gustul orezului cu peşte-undiţar pe care îl savura în soarele de ianuarie lângă un lămâi încărcat cu fructe şi o fată care-l privea cu coada ochiului pe deasupra farfuriei, în vreme ce proprietarul tavernei vorbea."
