|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Un avion american explodând după decolare... trenul Eurostar aruncat în aer la Lille... o bombă detonată în metroul din Washington la o oră de vârf... Gândul îl ducea la o tactică teroristă, cu o frecvenţă sporită, asemănările fiind evidente. Fiecare atentat era menit să provoace haos, să rănească cât mai mulţi oameni, să inducă panică. Erau exemple clasice de acte teroriste, cu excepţia unui singur lucru:
Nimeni nu-şi asuma responsabilitatea."
Întreaga lume a lui Nicholas Bryson se prăbuşeşte când află că viaţa lui şi el ca individ, nu sunt decât creaţia Directoratului, o agenţie multinaţională, ce se implică în conflictele globale. A fost agent de partea binelui, sau de partea răului? Este o întrebare la care, pe parcursul întregii cărţi, eroul nostru încearcă să răspundă, oscilând în permanenţă, pe măsură ce adună piesele propriului puzzle. Fără nici o clipă de respiro, Bryson porneşte în aventura menită să-i facă lumină în viaţă, dar şi să dejoace o conspiraţie de cel mai înalt nivel.
Dinamismul va fi cuvântul de ordine în "Decepţia lui Prometeu", o carte de acţiune, un erou carismatic, adaptabil şi încăpăţânat, un adevărat agent călit în cele mai primejdioase situaţii, carte ce va oferi cititorului satisfacţia unei lecturi de calitate.
"Suflau vânturi stranii din senin. Se furişau pe suprafaţa ierbii şi iarba se înfiora; adiau peste bălţile formate de ploaie în scobiturile pietrelor, vălurindu-le. Uneori vântul striga şi ţipa; din crăpături răspundea ecoul; gemea şi apoi amuţea din nou. Liniştea de pe dealuri aparţinea altei ere; o eră apusă, dispărută de parcă nici n-ar fi fost vreodată, o epocă în care omul nu exista, în care doar paşi păgâni umblau pe dealuri. Şi era o linişte în aer şi o pace mai stranie şi mai veche, care nu era pacea lui Dumnezeu."
Ţinutul mlaştinilor... Un teritoriu în car parcă şi elementele naturii suferă, un loc în care bunătatea pare să fi dispărut de mult, iar în mijlocul acestui ţinut se ridică, precum însăşi "inima" lui, Hanul Jamaica.
Mary Yellan, o tânără rămasă orfană, porneşte spre singura ei rudă în viaţă, mătuşa Patience, ajungând astfel într-un loc din care nu-şi va dori decât să plece cât mai curând. Autoarea reuşeşte să încarce paginile romanului cu acea tensiune latentă, cu senzaţia catastrofei ce pândeşte din întuneric, oferindu-ţi un adevărat regal de lectură, această tensiune fiind susţinută atât de caracterele perfect conturate ale personajelor, cât şi de dezolantul decor în care se desfăşoară evenimentele.
"Nu exista un nenoroc mai mare, sau în orice caz, o situaţie mai neplăcută, reflectă ea în continuare, decât să fii făcut pentru a exista şi în acelaşi timp a înţelege. În acest caz, înţelegeai mereu altceva decât ceea ce erai în realitate şi nu dobândeai, ca urmare, nimic din liniştea condiţiei tale. Dar întrucât n-o lăsa niciodată pe Marian să vadă cum era ea de fapt, se putea foarte bine ca Marian să nu-şi dea seama ceea ce ea, Kate, înţelegea. Kate nu era, prin urmare, după câte credea ea, o ipocrită a virtuţii, căci ceda; dar era o ipocrită a stupidităţii, căci păstra pentru sine lucrurile cu care nu era de acord."
Se spune că nu este bine să te afli în calea unei femei îndrăgostite... Kate Croy va ridica aceasta la rang de "artă" şi va ţese, în povestea fascinantă ce ne este oferită de Henry James, o intrigă complexă pentru a-şi păstra capriciul inimii. Consecinţele ce decurg din alegerile pe care le face Kate pentru a-şi păstra relaţia cu Merton Denscher, în ciuda dorinţei mătuşii bogate, vor antrena în vâltoarea evenimentelor întregul val de personaje ce gravitează în jurul puternicului caracter feminin central.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"În luptă, se numeşte "culpa supravieţuitorului" - faptul că oameni care au trecut printr-un eveniment traumatizant şi au trăit ca să vorbească despre el vor prefera adesea să adopte un sentiment de culpabilitate mai degrabă decât să se confrunte cu realitatea, şi mai îngrozitoare, că situaţia era peste puterile lor, că erau neajutoraţi în momentul acela. Din ziua aceea, momentele care s-au scurs până la asasinarea lui Nick mi-au jucat în minte ca o bandă de casetă video interminabilă."
Moartea avocatului Nicholas Rush, declanşează valul de investigaţii şi evenimente care-l vor avea implicat peste măsură pe Paul Madriani, avocat şi prieten al acestuia. Frământat de adevăratul motiv al atacului căruia i-a căzut victimă Nick, Paul Madriani se aruncă în ancheta personală, menită să-i dezvăluie afacerile secrete şi poate chiar realitatea ascunsă a vieţii prietenului său. Cele descoperite vor reprezenta o surpriză de proporţii pentru cititor, Steve Martini folosindu-se de întreaga măiestrie pentru a crea aceast scenariu extrem de interesant.
"Cecilia nu-şi arătă ciuda. Lăsă să zboare durerea sufletească, pe care vântul marin o luă cu el, lăsând drum liber furiei purtate de sângele ei rebel. Dar nu lăsă să apară nimic pe faţa ei fardată. Obrajii nu i se roşiră. Nu trebuia să arate slăbiciune. Nu în momentul întâlnirii cu cadâna. Zora o învăţase să se controleze. Nu uitase lecţiile celei care se sacrificase de bunăvoie însoţind-o la Topkapi.
În faţa duşmanilor, fii la fel de netedă şi de dură ca marmura unei statui, îi spunea ea. Compune-ţi zâmbetele, dar fă în aşa fel încât ironia să lipsească, pentru că nu vei fi iertată dacă vei vrea să semeni cu cadâna Hurrem."
Din fascinantele palate veneţiene, unde luxul se îmbină în mod natural cu intrigile, cititorul va fi absorbit de vârtejul evenimentelor ce o vor duce pe Cecilia Baffo drept în mijlocul seraiurilor otomane. Pentru cei familiarizati cu legendele despre iubirea dintre cadâna Hurrem şi puternicul stăpân al Imperiului otoman, Suleyman, această carte va readuce în atenţie şarmul şi exotismul acelor timpuri, iar celor ce descoperă pentru prima oară această lume le va oferi magia culorilor, a tradiţiilor şi a manevrelor politice desfăşurate chiar şi în mijlocul palatelor plăcerii.
"Dragostea...mai este cu putinţă să vorbeşti despre dragoste? O astfel de încercare nu e oare zadarnică, inutilă? Timp de mii de ani, începând cu aurora omenirii, poeţii şi artiştii au cântat, au explorat, au lăudat, analizat şi disecat acest sentiment. Rare sunt operele care să nu fie însufleţite de suflul lui creator. Atunci, la ce bun să mai vorbim despre el? Ce mai rămâne de spus, după atâtea şi atâtea cântece, poeme şi romane de dragoste? (...) Dragostea este cu mult mai presus decât tot ce s-a spus despre ea, şi tocmai din pricina asta nu vom sfârşi niciodată să vorbim despre dânsa.(...) Căci orice dragoste adevărată trece dincolo de inefabil şi de atemporal. E o victorie asupra timpului şi asupra morţii. Şi asta din pricină că dragostea, ca şi moartea, predomină asupra veşniciei, pe care poate s-o înfrunte şi s-o biruie."
O carte ce se înscrie cu succes în galeria romanelor "saga", binecunoscute cititorului împătimit, "Torente" va urmări de-a lungul volumelor sale destinul chirurgului Jan Ivarsen. Povestea acestuia va trece prin schimbări marcante de-a lungul timpului, cititorului rămânându-i plăcuta sarcină de a descoperi momentele ce au dus la formarea caracterului puternic al acestuia.
"Lui Alex nu-i venea să creadă că existase o vreme când ţara sa nu fusese marcată de teroare, şi hidoşenie, şi ameninţări. Încă îşi mai putea aminti de o copilărie plină de inocenţă şi de credinţa că nimic cu adevărat rău nu s-ar fi întâmplat, când venea cineva să ciocăne la uşă. Amintirea o umplea de frustrare, de mânie, şi de o imensă tristeţe."
Acţiune, suspans, îmbinarea perfectă a realului cu ficţiunea, personaje magistral concepute, sunt numai câteva din atuurile acestei cărţi. Plasând acţiunea la trei ani după atentatele de la 11 septembrie, autoarea îţi va capta iremediabil atenţia prin posibilitatea repetării unui scenariu de o asemenea încărcătură tragică. Jurnalista Alex Graham, din dorinţa de a afla adevărul ascuns în spatele unor evenimente catastrofale, în aparenţă dezastre naturale, va ajunge o ţintă în mişcare pentru cei ce nu au loc de scăpări în agendă. Un scenariu posibil, o frumoasă poveste despre verticalitatea jurnalistului chiar şi în situaţii limită şi o acţiune ce te va ţine în alertă până în final.
"Răbdare.
Acesta era un joc al aşteptării, nu-i aşa? Măcar atâta înţelegeam şi eu despre evenimentele din seara aceea.(...) Aveam sentimentul că eram un om mort. Momentan, nu vedeam nici o modalitate de ieşire din impas."
Un val de cazuri suspecte de crimă, aparent fără legătură între ele, ajunge în atenţia detectivului Alex Cross care, alături de partenerul şi prietenul său, ne va purta paşii în vâltoarea unor evenimente pe cât de surprinzătoare, pe atât de periculoase. Folosindu-se de carismaticul personaj întâlnit şi în alte romane ale sale, James Patterson va demonstra şi prin această carte că este unul dintre marii scriitori ai genului.
" În teorie, dragostea fulgerătoare nu există; cel puţin în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi nu poate exista cineva care să-şi reverse întreaga pasiune într-o singură iubire. În realitate există astfel de oameni - oameni care riscă orice; calmi şi închişi în sine, ei sunt ultimii care să creadă că natura le-ar putea juca o asemenea festă, ultimii care să-şi dorească o astfel de capitulare sau care să ştie când le sună ceasul."
Nu-i poţi dicta inimii să nu simtă. Nu poţi reprima sentimentele. Sau... poţi? Gyp Winton încearcă din răsputeri acest lucru şi aparent şi reuşeşte. Fructul unei pasiuni sfârşite tragic, Gyp refuză să se lase pradă sentimentelor ce au provocat atâtea necazuri părinţilor săi. Căsătoria cu violonistul suedez Gustav Fiorsen, împotriva voinţei tatălui ei, va fi încununarea acestei atitudini calculate. Eroina Gyp va atinge sufletul cititorului, iar evenimentele cărora trebuie să le facă faţă ne vor întări convingerea că este un personaj remarcabil. Va reuşi ea oare să treacă ..."dincolo" de nepăsarea autoimpusă şi să descopere ce înseamnă cu adevărat să iubeşti?
