|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Încep recenzia cu un citat, care mi-a atras atenţia, despre devastatorul virus care infectează omenirea. Virusul acesta reprezintă "marele element nivelator". "Nivelator prin faptul că nu face nici o deosebire între oameni. Preşedintele este la fel de vulnerabil ca vagabondul care doarme pe unde apucă." Oare toate aceste să reprezinte o lecţie de umilinţă pentru noi toţi? Ajungând cu lectura la acest volum 3 am realizat un lucru. În toată această nebunie a războaielor cu arcuri şi săbii, pe de-o parte, şi viruşi scăpaţi de sub control, pe de alta, ce ne surprinde este...speranţa. Speranţa că un scriitor ratat poate deveni Thomas de Hunter, mare căpetenie şi războinic în lumea lui Elyon, iar în cealaltă lume cel de care atârnă soarta omenirii. Cum să nu te fascineze posibilitatea asta? Ca oricare dintre noi să fie născut pentru lucruri măreţe, şi la un moment dat să se producă declicul care să declanşeze aventura.
"Cărţile sunt porţi care te poartă spre libertate (...) Cu ele înveţi, te educi, călătoreşti, visezi, îţi imaginezi, trăieşti alte vieţi şi o înmulţeşti pe a ta de o mie de ori.(...) Şi astfel, Teresa descoperi că ceea ce nu era altceva decât un obiect inert din cerneală şi hârtie căpăta viaţă atunci când cineva îi întorcea paginile şi îi parcurgea rândurile, proiectându-şi acolo existenţa, gusturile, virtuţile şi viciile. Iar acum avea certitudinea a ceva ce abia întrezărea la început(...) aceea că nu există două cărţi la fel, pentru că niciodată n-au existat doi cititori la fel. Şi că fiecare carte este, ca fiecare fiinţă omenească, o carte unică, o poveste unică şi o lume aparte."
Într-adevăr "Regina Sudului" este o poveste unică desfăşurată într-o lume aparte, a traficului de droguri şi a violenţei. O poveste unică prin personajul principal, Teresa Mendoza, originară din Mexic, aparent fragilă, dar care refuză să se lase înfrântă de viaţă, ajungând astfel să stăpânească lumea din care nici nu ar fi trebuit să facă parte.
Este evident încă de la primele rânduri că această carte este adresată adolescentelor: de la descrierea minusculelor fustiţe, până la cea a pantofilor versus tenişii "de firmă". Ce-i interesant de observat este că autoarea concepe anumite tipologii, astfel că o gamă largă de adolescente se vor putea regăsi în tiparele personajelor redate în carte, odată prietene, şi pe cale să reînoiască vechile legături, o idee destul de discutabilă, în contextul enormelor diferenţe dintre ele. Dar exact de aceea este vorba de ficţiune, nu-i aşa? În rest ai o senzaţie de "episod pilot" pe parcursul întregii lecturi, un fel de tatonare a terenului în vederea lansării unui nou "trend". Şi totuşi, dacă lăsăm de-o parte frustrarea că adevărata acţiune "o să se întâmple", cartea mi-a plăcut, are potenţial, dar rămâne în sfera de "fără pretenţii" şi potrivită cumva vremurilor pe care le trăim.
"Cum frumuseţea lumii sensibile se naşte din ordinea care se respectă aici şi se alcătuieşte dintr-o situaţie dreaptă şi dintr-o mişcare regulată a pieselor acestei admirabile maşinării, tot astfel în mersul lucrurilor morale şi în cursul societăţii umane, perfecţiunea sălăşluieşte în aceea ca fiecare parte să-şi păstreze rangul ce trebuie să-l deţină aici şi să îndeplinească funcţiunile pe care trebuie să le facă."
Globalizarea, mai ales din punct de vedere politic, este cum nu se poate mai evident dezvăluită în această carte. Numai ideea unei retrase enclave, Monterosso, care îşi desfăşoară existenţa după regulile proprii şi având un preşedinte, Regele munţilor, ce nu se pleacă în faţa "măreţiei" occidentale, declanşează o criză la nivel mondial. Pentru ca întregii puneri în scenă să nu-i lipsească nimic, se creează şi Tribunalul Internaţional al Drepturilor Omului, special pentru a-l judeca pe acest preşedinte, Vladimir Knezevici.
"Simţi apropierea visului. Îl simţea prelingându-i-se din subconştient asemeni sângelui care ţâşnea dintr-o rană proaspătă. Se zvârcoli în somn şi mâinile i se strânseră în pumni. dar nu se putea lupta cu el, aşa că îi căzu pradă.(...) Întotdeauna vor fi mai mulţi - şi agresori, şi victime. Întotdeauna vor fi mai mulţi, şi eu nu-i pot opri pe toţi. Dar pot foarte bine să-mi fac treaba şi să-i opresc măcar pe o parte din ei. Trebuie."
Ce justifică monstruozitatea comportamentală? O copilărie schilodită? O altă percepţie asupra binelui şi a răului? Iată ca într-un viitor nu atât de îndepărtat constatăm că umanitatea îşi continuă nestingherită declinul, iar cititorul este poftit la înfruntarea memorabilă dintre un criminal în serie, de o bestialitate extremă, şi un locotenent de poliţie, Eve Dallas, confruntare ce va ţine naraţiunea la cote alarmant de tensionate. Vom pătrunde, cu ajutorul autoarei, adânc în minţile celor doi principali pioni şi vom înţelege că omul singur îşi alege propriul drum, indiferent de mediu sau conjuncturi.
"În arşiţa nopţii" se înscrie pe drumul unei noi tipologii de erou al genului poliţist, prin personajul Eve, criptic, taciturn, dur, dar în acelaşi timp o femeie atrăgatoare,empatică şi, mai ales, extrem de determinată.
"Adevărata inteligenţă este un exerciţiu de sinapsă; constă în a face cu îndrăzneală legături între fapte. În multe ocazii, doi neuroni din ramuri diferite, foarte apropiaţi unul de altul, nu au nevoie decât să-şi creeze o punte care să-i unească pentru a scoate la lumină concluzii noi, surprinzătoare."
"Închise, iar ea îşi şterse lacrimile,sperând că nimeni nu va observa că plânsese. Cu două minute în urmă, fusese fericită. Richard, iubitul ei secret, atât de special, în ciuda - sau poate tocmai de aceea - faptului că nu avea să danseze cu el în public vreodată şi nu avea să-i dăruiască niciodată un copil. Doi ani scurţi de fericire şi acum pleca departe şi ea simţea că era vorba de Moscova. Visul fusese spulberat şi avea o presimţire cumplită că nu o să-l mai vadă niciodată. Rămase aplecată, pe scaun, acolo unde el stătuse adesea, şi se strădui să-şi compună o figură calmă. Avea să plângă mâine, sau restul vieţii, dar acum trebuia să se prefacă a fi o gospodină prostuţă, o hausfrau nemţoaică."
O viaţă întreagă dedicată spionajului, o viaţă în care idealurile ei au fost puse mai presus de iubire, familie, stabilitate... Sonia Werner va fi cea care, ajunsă la optzeci de ani, priveşte în urmă la tot acest sacrificiu. Când unul din fii ei încearcă să părăseacă blocul comunist, cerând ajutor în schimbul informaţiilor, agenţii britanici se văd nevoiţi să intervină, mai ales pentru a descoperi "cârtiţa" din propriile rânduri.
"Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă prin convingere celor care se opun şi prin a-i face să vadă lumina, ci mai degrabă din pricina faptului că cei care se opun vor muri în cele din urmă, şi va veni o generaţie care va fi familiarizată cu el.(...) Dacă este adevărat (...) atunci trecutul a fost curăţat de adevăruri uitate, şters de multă vreme. Şi, la fel, anumiţi oameni ar putea fi ucişi, astfel încât să predomine viziunea ucigaşilor asupra lumii." Şi totuşi: "Există multe uşi spre trecut. Ele stau ascunse, fără a fi la îndemână, dacă nu ştii ce cauţi."
Ce-ai face dacă, ori în urma unor cercetări amănunţite, sau ca urmare a hazardului, ai descoperi că lumea, aşa cum o ştii, se apropie de final? Şi dacă ai înţelege că tot acest proces nu este nimic nou, ci este ceva ce se repetă ciclic, în ce fel ţi-ar schimba asta viaţa? Acestea ar fi întrebările ce vor izvorî din lectura acestei cărţi. Catherine Donovan şi James Rutherford vor porni în aventura vieţii lor, aventură la care vom lua parte şi noi, într-un iureş de mituri, simboluri, legende şi credinţe din toate colţurile lumii, iureş care ne va dezvălui şi latura comună în toată această diversitate.
Într-o epocă victoriană în care apartenenţa la sexul frumos te condamna la o viaţă "de decor", Lady Sarah Kincaid sparge toate tiparele, câştigând respectul şi admiraţia atât a cititorului, cât mai ales pe cea a bărbaţilor care o vor însoţi în aventurile sale. Un val de crime săvârşite în cartierele sărace ale Londrei ascund de fapt interese mult mai sumbre, iar investigaţia, la care va participa şi Sarah, va conduce către arşiţa necruţătoare a deşertului egiptean.
Goana după Cartea lui Thot, un manuscris care se pare că ascunde multiple cunoştinţe secrete şi, în acelaşi timp, o sursă incomensurabilă de energie nu reprezintă o noutate, ci interesul pentru el se pierde în negura timpului: "De trei mii de ani, oamenii au ucis, înşelat şi trădat pentru a ajunge în posesia acestui manuscris (...) în tot acest timp, omenirea nu a învăţat nimic..."
"Să fie vânători de umbre e toată viaţa lor. Şi se uită de sus la toţi ceilalţi. Pe noi ne numesc mundani. De parcă n-ar fi şi ei tot fiinţe omeneşti. Nu sunt prieteni cu oamenii obişnuiţi, nu frecventează aceleaşi locuri, nu ştiu aceleaşi bancuri, se cred superiori nouă."
