Trebuie să recunosc că dacă am ajuns cu cititul la volumul 4 din această sagă, ceva tot ne-a plăcut. Chiar nu mai este o chestie gen "o citesc, sau nu", pentru că nu te opreşti la volumul 4 şi zici că ţi-a ajuns. După atâtea volume o părticică din tine tot a devenit fan. Dacă până acum viaţa lui Zoey ţi se părea complicată, deja întâmplările prin care trece te vor ţine şi mai mult în tensiune. Cu stupoare îţi dai seama că se mai adaugă elemente halucinante la firul narativ. Este o "salată" de legende amerindiene, combinate cu, evident, legende vampireşti, secondate de accente creştine. Deci avem: vampiri, măicuţe, femei ghigua, nefilimi, demoni, zombi. Lipsesc: vârcolacii, zânele, centaurii. Rămân cu impresia că întotdeauna mai mult nu înseamnă şi mai bine. Un pic mai simplificată şi mai la "obiect" povestea lui Zoey şi a "pensionului" Casa Nopţii ar fi mai digerabilă.
Deşi titlul acestei cărţi ne-ar determina să o considerăm un roman despre artă, descoperim cu plăcere că suntem în faţa unei cărţi poliţiste de factură clasică, care respectă parcă "canoanele" englezeşti, cu o intrigă extrem de complicată şi incitantă. Bineînţeles că este vorba şi despre artă, mai ales că toată acţiunea se desfăşoară în jurul membrilor unui comitet ce se ocupă de picturile celebrului Tiziano, dar în centru vom găsi investigarea unor morţi suspecte.
Fără să te plictisească cu prea multe detalii, autorul te introduce cu măiestrie în cadrul în care se petrece acţiunea, fie că este vorba de Veneţia, Milano sau chiar Franţa.
"Graham avea probleme mari cu gustul. Adesea gândurile lui nu aveau gust. Nu existau delimitări în mintea lui. Ceea ce vedea şi afla se reflecta asupra tuturor informaţiilor acumulate anterior. Unele dintre combinaţiile astfel obţinute erau chiar insuportabile. Dar nu le putea anticipa, bloca sau reprima. Valorile asimilate de el, cum ar fi decenţa şi respectul, se târau în urmă-i, şocate de asociaţiile pe care le făcea, înspăimântate de visele pe care le avea şi îngrozite de faptul că, în mintea lui, ceea ce iubea nu era la adăpost."
Will Graham, fost agent FBI, nu-şi doreşte decât un trai liniştit, departe de urâţenia şi oroarea pe care le-a lăsat în urmă. Însă un nou criminal în serie îi pune colegii în dificultate, astfel că i se solicită întoarcerea. Capacităţile sale deosebite, empatia pură şi proiecţiile mentale, fac din Graham o persoană dificilă, dar indispensabilă anchetei. Printr-o serie de evenimente extrem de tensionate, autorul ne va purta în mintea sucită a criminalului, analizând conjuncturile formării viitorului psihopat, pas cu pas, lăsând senzaţia că vina faptelor sale nu-i aparţine în exclusivitate.
"Falsurile au darul de a spune ce sunt până la urmă, iar asta este una dintre marile consolări ale esteticii(...) Frumosul e văzut altfel în fiecare perioadă, se schimbă cu timpul(...) Chiar dacă cineva pictează un tablou care întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerat un Rafael perfect, tot va rămâne în el o urmă din mentalitatea de secol XX a pictorului. Cel puţin aşa spune teoria. Pe măsură ce preferinţele se schimbă, un Rafael autentic va arăta autentic, chiar dacă oamenii îl interpretează în mod diferit. O copie modernă însă va începe să-şi arate originea tot mai mult. Cineva tot va observa."
"Aşa se face că ideile zămislite doar în închipuire şi îndrăgite atît de tare încît par să aibe un preţ mai mare decît orice lucru socotit de oameni preţios - riscă să fie zdruncinate şi nimicite de contactul cu practica. Artistului ideal i se cere să aibă o tărie de caracter care nu face casă bună cu delicateţea lui; trebuie să-şi păstreze încrederea în sine când lumea incredulă îl asaltează din toate părţile cu necruţătoarea ei neîncredere; trebuie să înfrunte omenirea şi să fie singurul său discipol, din respect faţă de geniul său, cît şi faţă de obiectivele către care se îndreaptă." (Făurar de frumuseţi)
"Renunţă să se mai gândească la asta. Ce altceva ar fi putut face? Munca ei era pe primul plan. Trebuia să fie. Dacă nu era un poliţist bun, atunci însemna că nu mai valora absolut nimic. Se simţea devastată şi neajutorată ca în vremea copilăriei, zăcând plină de vânătăi, traumatizată şi deziluzionată pe o stradă din Dallas."
Fără îndoială cititorul va descoperi în această carte un thriller deosebit de reuşit, având-o drept protagonistă pe Eve Dallas, locotenentul de poliţie pe care-l cunoaştem şi din alte scrieri ale autoarei. Vom asista nu neapărat la o goană nebună şi tensionată pentru prinderea criminalului, ci vom participa efectiv şi la rutina poliţistului investigator, la interogatorii, la interpretările declaraţiilor suspecţilor, la tot ce ţine de aflarea noilor indicii. Va continua de asemenea şi povestea de dragoste dintre Eve şi omul de afaceri prosper, Roarke, o iubire dintre două suflete chinuite de trecutul apăsător, dar care găsesc sprijin unul în celălalt.
"Fără limite" este o lectură bogată, concentrată, cu personaje incitante, cu rasturnări de situaţie şi surprize care îţi captează atenţia de la început, până în final.
"Îl dorise încă din noaptea castă pe care o petrecuseră împreună într-o livadă, când ea avea şaptesprezece ani, dar, când se trezise în dimineaţa următoare, el dispăruse. Învăluit în aburii produşi de o beţie combinată cu droguri, el uitase de ea. Trecuseră şase ani până când se revăzuseră şi, atunci, el nu-şi mai amintea de ea. (...) Gabriel era un bărbat atrăgător, dar rece, ca o stea din depărtări. Nu-i venise a crede atunci că avea să devină iubita lui. Nu crezuse că e cu putinţă ca profesorul temperamental şi arogant să-i împărtăşească sentimentele."
Povestea Juliei şi a lui Gabriel continuă în acest al doilea volum al trilogiei "Infernul lui Gabriel", mai complicată ca niciodată. Diferenţele dintre cei doi nu ajută la calmarea situaţiilor tensionate, iar intervenţia celor din jur este şi mai dezastruoasă. Vei suferi, vei iubi, te vei mânia, toate la intensitate maximă, Sylvain Reynard stăpânind extrem de bine arta transmiterii emoţiilor şi învăluirii cititorului. Întâmplări, pe care nu le poţi anticipa, se succed fermecător de dinamic, dinamism ce se va transmite şi asupra ritmului lecturii. Vei citi pagină după pagină, în dorinţa de a-ţi satisface curiozitatea şi de a desluşi deznodământul.
"Recunoştinţa era ca un câine la călcâiul lui. După câteva blocuri rări pasul fiindcă venise ora lui preferată, seara cu un întuneric matern, ferestre mici şi strălucitoare, feţele de pe stradă la fel de strălucitoare ca ferestrele. În acest moment al zilei se simţea ca într-o Moscovă din ultimele cinci secole şi n-ar fi fost surprins să audă sunetul copitelor prin noroi.(...) Omul nu s-a născut criminal, ci a căzut în greşeală în împrejurări nefericite sau sub influenţa unor elemente negative. Toate delictele mari şi mici îşi au originea în avariţia postcapitalistă, egoism, trândăvie, parazitism, beţie, prejudecăţi religioase sau depravare moştenită."
"Simţi apropierea visului. Îl simţea prelingându-i-se din subconştient asemeni sângelui care ţâşnea dintr-o rană proaspătă. Se zvârcoli în somn şi mâinile i se strânseră în pumni. dar nu se putea lupta cu el, aşa că îi căzu pradă.(...) Întotdeauna vor fi mai mulţi - şi agresori, şi victime. Întotdeauna vor fi mai mulţi, şi eu nu-i pot opri pe toţi. Dar pot foarte bine să-mi fac treaba şi să-i opresc măcar pe o parte din ei. Trebuie."
Ce justifică monstruozitatea comportamentală? O copilărie schilodită? O altă percepţie asupra binelui şi a răului? Iată ca într-un viitor nu atât de îndepărtat constatăm că umanitatea îşi continuă nestingherită declinul, iar cititorul este poftit la înfruntarea memorabilă dintre un criminal în serie, de o bestialitate extremă, şi un locotenent de poliţie, Eve Dallas, confruntare ce va ţine naraţiunea la cote alarmant de tensionate. Vom pătrunde, cu ajutorul autoarei, adânc în minţile celor doi principali pioni şi vom înţelege că omul singur îşi alege propriul drum, indiferent de mediu sau conjuncturi.
"În arşiţa nopţii" se înscrie pe drumul unei noi tipologii de erou al genului poliţist, prin personajul Eve, criptic, taciturn, dur, dar în acelaşi timp o femeie atrăgatoare,empatică şi, mai ales, extrem de determinată.
Dacă la începutul cărţii frământările personajelor sunt mai ales de natură interioară - să nu uităm că acţiunea se petrece într-un soi de casă de corecţie, până la final totul se va comprima într-o supremă bătălie între bine şi rău. Într-un internat în care toţi rezidenţii ascund câte un secret, şi în care nici profesorii nu par mai "luminoşi", Luce se confruntă atât cu demonii interiori şi cu umbrele care-i înconjoară viaţa, şi pe care le vede dintotdeauna, cât şi cu inexplicabilele ei sentimente profunde pentru Daniel, un coleg care-i dă din prima clipă senzaţia de deja vu şi o nelinişte inexplicabilă. Nu este insensibilă nici la atenţiile lui Cam şi astfel declanşează o ostilitate între cei doi, care poate duce la ceva mult mai grav. O carte despre conceptul de iubire eternă, despre suflete pereche şi despre o dragoste nepermis de mare, care sfidează chiar regulile "de bază" ale credinţei, drept pentru care este blestemată.