|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
"Ca de obicei, sultanul părăsi cetatea cu mare pompă, cu un fast demn de cel mai bogat suveran din Europa. Căteva mii de spahii, trei regimente de ieniceri, suita Marii Camere, precum şi o armată de servitori. Era prezent şi marele maestru şoimar şi alţi înalţi dregători, care răspundeau de vânătoare.
Cortegiul străbătu artera principală a oraşului; de-a lungul străzii se buluceau sute de oameni, care îl aclamau pe tânărul monarh îmbrăcat într-o superbă ţinută din mătase albă brodată cu aur."
Se spune că istoria nu este deloc blândă cu cei ce o scriu. Iată că exemplul marelui stăpânitor otoman Suleyman vine să contrazică această idee şi asta pentru că multele scrieri ce l-au avut ca protagonist nu au reuşit să arunce nici o umbră asupra măreţiei lui. "Ultimul vis al lui Suleyman" îţi va purta din nou paşii în timpuri tulburi, unde, de cele mai multe ori, viaţa era incertă, iar războaiele de cucerire erau un fapt obişnuit. Cele patru destine analizate în cartea de faţă, al cavalerului Ogier de Mercoeur, al Alexandrei Lisowska, viitoarea sultană Hurrem, al lui Ibrahim, mare vizir şi prieten al sultanului, şi însuşi destinul lui Suleyman, al devenirii lui, se vor întretăia de-a lungul perioadei prezentate, pe fondul unei fresce istorice de excepţie.
Tot ceea ce credeam că ştim până acum cu privire la îngeri se va schimba cu siguranţă. Chiar şi eterna bătălie între bine şi rău va căpăta cu totul alte valenţe. M-a marcat în special o frază care, cred eu, ilustrează foarte bine mesajul transmis de carte: " ... era posibil ca frumuseţea şi răutatea să se împletească într-un singur trup".
"Emoţiile noastre sunt diferite, dar simţim. Nu ne uităm niciodată cu ochii reci la viaţă sau la moarte. Nu interpreta greşit aparenta noastră seninătate. La urma urmei, noi trăim într-o lume condusă de încrederea perfectă în Creator, dar suntem cât se poate de conştienţi că fiinţele omeneşti nu trăiesc la fel şi le compătimim din suflet."
"Trecutul este asemenea unei pietre uriaşe care zace pe fundul unui râu, ascunsă vederii, dar dând formă curenţilor apei, atunci când curge. Nu poţi citi curenţii râului propriei tale vieţi şi nu poţi naviga în siguranţă dacă nu înţelegi ce anume îi stârneşte. Trebuie să îţi cunoşti trecutul, căci el îţi va croi viitorul."
Acest al 2-lea volum al seriei "Furtuni pe Nil" continuă fresca epocii marilor faraoni, având de această dată în atenţie domnia lui Tutankhamon. Se ştie că, de-a lungul timpului, copilul-faraon a "înfierbântat" cel mai tare imaginaţia şi a stârnit cele mai multe controverse. În abundenţa de personaje, le vom recunoaşte, în mare, pe cele din volumul "Ochiul lui Nefertiti", sau, mai bine spus, pe cele care au supravieţuit. O adevărată mare de decese se vor perinda în faţa ochilor cititorului, pe fondul revoltelor şi a încercărilor de uzurpare a puterii. În continuare, scenele în care suntem "poftiţi", parcă pe furiş, în apartamentele faraonului şi ale reginei rămân magistrale, reuşind să redea cu acurateţe calea spre maturizarea forţată a doi copii, a căror soartă este dictată de alţii.
Este mai mult decât evident că autoarea iubeşte tot ce ţine de Shakespeare. Cartea abundă de citate atât din Sonetele cât şi din piesele lui, iar citatul "Răul ce oamenii îl fac le supravieţuieşte; Dar binele ades îi însoţeşte-n groapă..." devine un laitmotiv al cărţii. Structurată în cinci acte, ca o piesă de teatru, cu câteva interludii istorice, cartea prezintă aventura regăsirii unei piese pierdute a dramaturgului englez, o aventură care se desfăşoară atât în Anglia cât şi în Statele Unite. Cam prea presărată cu crime, în opinia mea, iar asocierea unor speculaţii cu privire la Shakespeare, ne amintesc de tabloidurile noastre "de toate zilele". Cumva multitudinea ciudăţeniilor spuse şi scrise despre dramaturg de-a lungul anilor, se justifică, mai ales prin faptul că nu ştim mare lucru despre el.
"Numarul (...). Fiecare fiinţă îl are pe al său şi cunoaşterea lui duce la înţelepciune. Unitate şi multiplicitate în acelaşi timp. Numărul conţine forţele dătătoare de viaţă. Iar noi trebuie să le descoperim pentru a înţelege universul a cărei imagine măruntă suntem. Cerul cu stelele sale fixe, sălaşul divinităţii unde trăiesc sufletele eliberate ale celor Drepţi, nu e sorgintea şi totodată ţelul nostru?"
Credeai că nedreptatea este o caracteristică a lumii moderne? Sau că "manevrele culiselor politice" sunt îndeletniciri ale omului..."evoluat"? Ei bine, nu! Pătrunde, prin această serie, în fascinantul Egipt, sfâşiat între tradiţiile sale şi o poftă de progres "via grecească". Comploturi , maşinaţii, dragoste, toate le vei găsi între paginile acestui prim volum al seriei "Răzbunare Zeilor" (serie de doar două volume). Valul de crime din mijlocul vulcanului politic va declanşa întreaga acţiune, iar cititorul va participa alături de nefericitul "fugar", Kel, la eforturile disperate de a descoperi adevărul, lucru ce se va dovedi dificil, mai ales într-un timp în care faraonul Amasis pare mai preocupat de distracţiile proprii decât de soarta supuşilor săi.
"Ierusalimul era în centrul propriei sale lumi. Chiar şi Roma era departe, iar ţinuturile francilor erau şi mai departe. Tocmai la capătul lumii se găseau teritoriile reci şi întunecate ale Nordului. Acestea includeau şi o regiune numită Vastra Gotaland despre care numai câţiva oameni auziseră măcar. Învăţaţii ţi-ar fi spus că pământul de acolo e acoperit cu păduri dese, locuite de monştri cu două capete."
A doua parte a "Trilogiei Cruciadelor", continuă firesc întâmplările începute în primul volum, demonstrând încă o dată că Jan Guillou este un autor de valoare. Dacă "Drumul spre Ierusalim" îţi prezenta călătoria de început a tânărului Arn, volumul de faţă îl va regăsi pe acesta în mijlocul sângeroaselor lupte purtate în Ţara Sfântă, drept un bărbat matur, cavalerul templier supranumit cu respect chiar de către sarazini Al Ghouti. Acţiunea se va împărţi între Ierusalim şi Goţia, locuri în care cei doi protagonişti îşi "ispăşesc" iubirea pedepsită de Biserică.
"Dacă ştiinţa se mărgineşte să afle doar cum, nu şi de ce, mă îndoiesc că va fi vreodată luată în serios."
