|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
În această carte lumea magică va avea o pondere mai mare decât lumea reală, adică "Ţinutul Fierului". Asistăm parcă la o reuniune a personajelor din celelalte cărţi ale autoarei "Jertfa" şi "Curajul", care-şi unesc forţele în a rezolva problemele apărute în tot acest timp. Deşi cele două curţi de elfi sunt împărţite clar drept cea Benefică şi cea Malefică, adevărul este că elfii aceştia continuă să fie la fel de răi şi intriganţi, indiferent cărei părţi aparţin. O poveste despre cum, chiar dacă nu eşti decât o zână amărâtă, cu ajutorul prieteniei şi cu un strop de viclenie poţi răsturna situaţii care par fără ieşire. O poveste despre cum eşti de multe ori prins la mijloc între jocurile de culise ale altora, dar şi despre cum reuşeşti să învingi ascultându-ţi inima.
"Percepţia timpului dispăruse în întuneric şi odată cu ea se dusese şi ceasul ei biologic. Ziua şi noaptea se uneau ca două gemene siameze. Pentru Merete nu exista decât un singur punct fix al zilei, iar acesta era zgomotul trapei retractabile din uşa arcuită.
Prima oară când auzise vocea distorsionată în difuzor şocul fusese atât de puternic, încât nu se putuse opri din tremurat nici când se culcase. Dar dacă nu ar fi auzit vocea ar fi fost moartă de foame sau de sete; ştia asta. Întrebarea era dacă avusese vreo alternativă mai bună."
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
Este mai mult decât evident că autoarea iubeşte tot ce ţine de Shakespeare. Cartea abundă de citate atât din Sonetele cât şi din piesele lui, iar citatul "Răul ce oamenii îl fac le supravieţuieşte; Dar binele ades îi însoţeşte-n groapă..." devine un laitmotiv al cărţii. Structurată în cinci acte, ca o piesă de teatru, cu câteva interludii istorice, cartea prezintă aventura regăsirii unei piese pierdute a dramaturgului englez, o aventură care se desfăşoară atât în Anglia cât şi în Statele Unite. Cam prea presărată cu crime, în opinia mea, iar asocierea unor speculaţii cu privire la Shakespeare, ne amintesc de tabloidurile noastre "de toate zilele". Cumva multitudinea ciudăţeniilor spuse şi scrise despre dramaturg de-a lungul anilor, se justifică, mai ales prin faptul că nu ştim mare lucru despre el.
"Cred că oamenii fac lucruri tâmpite în viaţa lor personală pentru a compensa răul pe care şi-l fac când sunt la serviciu. Fiinţele umane n-au fost făcute să-şi petreacă zilele în nişte cubiculumuri.(...)
-Sufletul omenesc este mai mult plastic decât elastic, declară Banjo emfatic.(...) Dacă îl striveşti şi apoi îi dai drumul, va încerca să se întoarcă la vechea lui formă, dar ceea ce-i rămâne e de fapt amprenta vizibilă şi murdară a unei mâini străine. De fiecare dată când încerci să te schimbi, pentru a te adapta unui loc, chestia asta te marchează."
"... un asemenea sistem, în care cineva îţi dictează fiecare mişcare - fie el zeu, sau diavol, sau subconştientul nostru, sau genele noastre tiranice -, este imposibil. Viaţa însăşi trebuie să se bazeze pe posibilitatea infinită a alegerii şi a întâmplării. dacă nu putem dovedi asta, trebuie să credem că aşa este.
Pe fondul unei zbuciumate şi conflictuale scene politice, şi în vremea în care lucrurile se rezolvau cu spada în mână, vom pătrunde în lumea "lupilor de mare", călătorind din Anglia, până în Franţa, şi mai apoi la Veneţia, legănaţi de valuri şi în compania dârzilor corsari, sau piraţi, în funcţie de propria interpretare a legilor timpului, căliţi atât de natură cât şi prin bătăliile purtate. Vă gândiţi că această lume, a sfârşitului anilor 1600, nu este locul potrivit pentru o femeie? O veţi cunoaşte pe Mary Oliver Read, şi veţi vedea diferit locul "doamnelor" în istorie. Vom lua parte la aventuri extraordinare, o cavalcadă de întâmplări, în care violenţa se va combina cu emoţiile, erotismul cu tandreţea, nu numai asistând la acestea, ci fiind parcă parte a lumii eroinei. Pentru că autoarea reuşeşte să te introducă fără efort în această lume, iar prin intermediul personajelor vei reuşi s-o simţi ca pe o lume autentică.
"Sophie, orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăşi definiţia credinţei - acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sunt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor şi al hiperbolelor, de la anticii egipteni până la dascălii şcolilor teologice de astăzi. Metafora e o modalitate de a ajuta mintea umană să înţeleagă neînţelesul. Problemele apar atunci când începem să credem efectiv în propriile noastre metafore."
"Când am încetat să mă mai lupt cu toate lucrurile din jurul meu, toate lucrurile din jurul meu au început să se aşeze unde le era locul. Toată activitatea şi peisajul, şi pământul, şi cerul, şi chiar gândurile oamenilor. Toate încercau să alcătuiască o imagine. Iar eu pot să-mi simt locul în ea, aşa cum nu am putut până acum.(...) Ca şi cum, atunci când m-am deschis tuturor percepţiilor, lucrurile şi-au creat propria concentrare."
"Unele zile se potrivesc între ele ca elementele unui vitraliu. O sută de piese de culori şi desene diferite care, odată combinate, creează o imagine completă."
De foarte puţine ori resimt regretul de a termina o carte, pentru că ştiu că urmează o altă şi o altă poveste, demne de citit. Şi totuşi "Fior" este una din puţinele cărţi care mi-a trezit acest regret, şi este numai o parte din emoţiile stârnite în urma lecturii. De la modul de redare a discursului narativ şi până la acţiunea propriu-zisă, mi-a plăcut totul la această carte. Povestea de dragoste dintre Sam şi Grace nu se înscrie în tiparele obişnuite, iar modul autoarei de a ne oferi interpretarea acţiunii prin prisma celor două personaje, nu poate decât să ne incite şi să ne garanteze o dublă plăcere a lecturii. Vom pătrunde în Mercy Falls atât prin intermediul simţurilor hiperascuţite de lup, cât şi pe "căile" obişnuite, iar "fiorul" rece al toamnei târzii îl vom simţi la fel de acut precum protagoniştii. Vom descoperi cât de dificil este să fi diferit într-o lume intolerantă şi evident nepregătită pentru a face faţă unui astfel de adevăr, cât de chinuit poate fi un suflet asupra căruia apasă o povară mult mai grea decât poate duce, şi cât de frumoasă poate fi o poveste de dragoste fără prejudecăţi, între două piese ale aceluiaşi puzzle.
