|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Sunt cărţi care pot stârni entuziasmul unui cititor avid, iar "Croaziera" este una dintre acestea. Este genul de carte pe care nu o poţi începe decât dacă ţi-ai eliberat programul, pentru că odată ce-ai "pornit la drum" nu mai este cale de întoarcere sau momente de "respiro". Plecând de la povestea unei mame de carieră care încearcă să-şi reconsolideze ce i-a mai rămas din familie în urma pierderii soţului, acţiunea se transformă într-o nemaipomenită aventură la limita supravieţuirii, aventură ce se va desfăşura cu repeziciunea secvenţelor cinematografice, lucru ce va ţine cititorul "ţintuit" în "exerciţiul" lecturii fără drept de apel. Pentru că îţi vei spune mereu: "Încă un capitol", până vei ajunge la final într-un suflet, disperat în a afla cât mai repede deznodământul.
"Experienţa îl învăţase că o răsturnare de situaţie nu era decât un dezechilibru temporar: până şi cele mai oribile evenimente din viaţa lui fuseseră în cele din urmă compensate de noroc. Principiul după care se călăuzea dintotdeauna era concentrat într-un singur cuvânt: naixin. În limba chineză asta însemna "răbdare", dar pentru Strigoi cuvântul avea şi un alt sens. Echivalentul englezesc ar fi fost "toate la timpul lor". Contrabandistul supravieţuise vreme de peste patruzeci de ani tocmai pentru că depăşise greutăţile, pericolele şi suferinţa."
"Maimuţa de piatră" reprezintă o nouă reuşită a seriei Lincoln Rhyme, în care Jeffery Deaver îşi foloseşte întreg arsenalul de scriitor de top, reuşind să capteze atenţia cititorului atât prin povestea în sine, cât şi prin discursurile alternative ce vizează, pe rând, diferite personaje.
Design foarte atrăgător şi promisiunea unei lecturi captivante. Ei şi totuşi, ştiţi zicala: "Nu judeca o carte după copertă". Ca şi măiestrie în mânuirea cuvintelor este bunicică, dar ca subiect.... Chiar ne doream "Frumoasa şi Bestia" reinterpretată? Dacă ne place povestea de ce să nu citim originalul? Lăsând la o parte lipsa de originalitate în alegerea subiectului, cartea ridică câteva probleme care ne-ar putea atrage; să vedem un puşti enervant "de bani gata" cum o păţeşte şi nici măcar milioanele "lui Tati" nu-l pot salva. Paradoxal, ca un apropo la "Nu judeca... ", tuturor ni se întâmplă să cunoaştem oameni frumoşi ca fizic, şi mai apoi să descoperim că au un suflet hidos. Cam asta ar fi ideea forţată pe care ar trebui s-o reţinem dacă tot am citit cartea. A! Şi tot ca o trimitere la un clasic mi-a amintit de "Portretul lui Dorian Gray". Nu mi s-a părut nici prea romantică, nici prea aventuroasă, nici prea captivantă, nici prea rea...
O carte foarte bună, pe alocuri terifiantă, dinamică, te ţine captivat şi oripilat în acelaşi timp. Se vede că autorul a reuşit să surprindă epoca în care a plasat acţiunea foarte veridic: noroi, borfaşi, miros de canale, zdrenţe, şobolani. Încă un roman despre prietenie în mijlocul unei vieţi infecte, presărat cu accente de mister, aventură şi paranormal. Un volum pe care trebuie să-l citeşti tocmai pentru faptul că aduce un suflu diferit la ceea ce este pe piaţă la ora actuală. Avem un ritm alert, dur, presărat şi cu câteva nuanţe de duioşie în ceea ce-l priveşte pe cel care dă numele cărţii, Tersias. O carte pe care o citeşti cu toate simţurile.
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
Trebuie să recunoaştem de la început că această carte se bazează, în primul rând, pe aspiraţia omului dintotdeauna: nemurirea. Este o carte scindată între două acţiuni,una ancorată în prezent, şi cealaltă în finalul anilor 1600, ideea comună făcând legătura peste secole. Explicaţia acestei fascinaţii pentru "marile secrete" ale omenirii o putem înţelege atât în ceea ce-i priveşte pe savanţii gen Newton, supuşi ignoranţei epocii în care trăiau, cât şi în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii "moderni", care găsesc în asta un refugiu din faţa societăţii. De fapt acesta este numitorul comun: oameni cu o inteligenţă sclipitoare, ale căror interese sunt împinse la extrem, pentru a descoperi ceva ce le va aduce nemurirea, nu neapărat în plan fizic.
"Totul este numai fum şi oglinzi, totul e în zadar (...). Chiar dacă crezi sau nu într-o viaţă de apoi, singurul lucru care contează cu adevărat este ce laşi pentru ceilalţi, fie mari opere de artă, o muzică minunată pe care oamenii o ascultă secole după moartea ta sau ceva simplu, cum ar fi ca oamenii să-şi aducă aminte că ai fost un om bun, cineva care a dat mai mult decât a luat."
Două epoci, două lumi diametral opuse, acelaşi mister... Autorul creează o punte între prezent şi anii 1410, când ciuma încă făcea ravagii în Europa, pentru urmărirea "secretului Medici", -reprezentat de... oopps! Doar nu se aştepta cineva să distrug savoarea cărţii, nu?- oferindu-ne o lectură ce va îmbina atât instantaneele cinematografice, cât şi pagini ce abundă în informaţii extrem de interesante. Cititorul va fi fermecat de somptuozitatea decorurilor italiene, ce păstrează până în prezent savoarea epocilor trecute, decoruri ce "respiră" istorie şi care sunt cum nu se poate mai potrivite pentru desfăşurarea acţiunii.
Ceea ce începe ca o captivantă poveste poliţistă, susţinută de reapariţia detectivului particular Charlie Parker, pe care-l cunoaştem din "Îngerul Negru", se transformă în ceva mult mai sumbru odată cu apariţia "Oamenilor Găunoşi". Apartenenţa lui Parker la o origine mai presus de a celorlalţi, este din nou punctată, iar aceşti Găunoşi sunt "explicaţi" genial şi ne vine foarte greu să diferenţiem realitatea de mit în ceeea ce-i priveşte, pentru că: "Unele păcate sunt atât de îngrozitoare, încât nu există iertare pentru ele. Sufletul e pierdut. Se întoarce la cel care l-a creat pentru a ocupa locul care îi este atribuit de El. Tot ce lasă în urmă este o cochilie goală, o conştiinţă fără iertare...Găunos".
"...am urmărit schimbările din lume (...) Dar îmi place să cred că cred că lumea s-a schimbat în bine(...) Oamenii au făcut progrese surprinzătoare în ultimele secole, au creat minuni.(...) Şi, în graba lor de a crea minuni, au ignorat minunile din jurul lor, au ignorat misterele, frumuseţea. Mituri şi legende trec nevăzute pe lângă ei, ignorate, nerecunoscute."
"Dacă volumul anterior, "Camera Blestemată", puncta mai mult pe latura fantastică a femeilor-lupoaice şi a relaţiei lor cu Francois de Chazeron, acest al doilea volum al seriei "Jocul Lupoaicelor" va purta mai puţin amprenta fantastică şi va pune accent mai mult pe latura istorică. Astfel, pe fondul frământărilor de la curtea regală, vom recunoaşte şi figuri marcante ale trecutului francez, cum ar fi Caterina de Medici, Carol Quintul, Nostradamus. Vom gusta din nou din magia Curţii Miracolelor şi vom înţelege că, indiferent de înfăţişarea cuiva, gama emoţiilor este aceeaşi. Un cerşetor sau un nobil urăsc la fel, iubesc la fel, chiar dacă o prăpastie existenţială îi desparte: "Dincolo de aparenţe bate o inimă. Iar emoţiile pe care le încearcă ea sunt aceleaşi, indiferent de înfăţişarea sau de hainele pe care le poartă omul acela."
