În decorul Franţei anilor 1500, eşti introdus într-o aventură atât de complexă, încât îţi va fi imposibil să întrerupi lectura cărţii odată ce ai început-o. Scena va fi dominată de familia arendaşului Leterrier, sau mai precis de femeile supravieţuitoare ale acestei familii. Într-o epocă în care cei cu bani şi titluri nobiliare, la umbra legilor favorabile lor, aveau dreptul de a profita de cei sărmani, această familie va cunoaşte cruzimea nobilului Francois de Chazeron, iar din acel moment se vor declanşa evenimentele surprinzătoare ale acestui volum. Vom pătrunde atât în lumea femeilor-lup, înţelegându-le motivaţia şi determinarea, cât şi în laboratorul autointitulatului alchimist Francois, aflat într-o nebună goană pentru obţinerea celebrei pietre filosofale.
"Pentru prima dată, pricepea înţelesul simplu al cuvântului regal. Îi veni în minte un alt cuvânt, nefamiliar, dar perfect adecvat. Era cuvântul fermecător. I se părea că o parte din frumuseţea lui se afla dincolo de aparenţe. Părea uimitor de inteligent şi de curios, deşi foarte stăpân pe sine, toate acestea în acelaşi timp. Din altă lume, totuşi perfect normal. Mai grandios decât uman, şi totuşi uman."
Aşa cum ne-am obişnuit deja citind romanul anterior al autorului, "Fantoma Trecutului", şi în acest roman stilul lui Jo Nesbo va ţine cititorul alert , iar atenţia lui va fi solicitată la maximum. Este incredibil cum reuşeşte autorul să capteze interesul din debut până în final, neavând nici măcar un paragraf de "respiro" sau de "umplutură".
"O expresie franţuzească, l`heure bleue sau "ora albastră" se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens."
O carte excelentă, căreia nu-i lipseşte absolut nimic: mistere, aventură, ritm alert. Aparent trei fire de poveste care n-au nici o legătură între ele încep să se împletească într-o acţiune gen Dan Brown. Fascinantă este şi apariţia unei societăţi secrete fanatice care practic te aruncă de multe ori în epoca neagră a Inchiziţiei. Lupta dintre fanatismul religios şi ştiinţă este un subiect abordat de destul de mulţi autori, însă Abalos reuşeşte să nu-ţi dea impresia de "deja vu". Jocul enigmelor fără sfârşit ne pune parcă neuronii în mişcare, iar nivelul de adrenalină creşte cu fiecare pagină citită. Este o carte pe care cu greu o poţi lăsa din mână, pentru că vrei în permanenţă să afli ce se mai întâmplă.
O îmbinare interesantă între trădare, prietenie, dragoste. O poveste halucinantă despre cum un părinte care-şi uită rolul în relaţia cu copilul său, îl determină să ajungă pe străzi. O adolescentă care găseşte prietenia printre tomberoanele de gunoi şi care descoperă o lume supranaturală în mijlocul metropolei supra aglomerate. Un pic cam stranie descrierea senzaţiilor resimţite în urma consumului de droguri, şi relativ nepotrivită, mai ales că publicul căruia i se adresează cartea poate fi uşor influenţat. Cu tot acest neajuns, cartea merită citită tocmai pentru curajul pe care îl are eroina de a-şi depăşi decepţiile personale pentru a-şi apăra în primul rând prietenii şi mai apoi iubirea, care apare în cel mai neaşteptat moment şi care depăşeşte atât graniţa umanului, cât şi graniţa ideii preconcepute în ceea ce priveşte frumuseţea şi atractivitatea.
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
"În timp ce, în faţa mea se închidea uşă după uşă izolându-mă inima mea se deschidea tot mai mult.(...) Nu îmi puteam controla activităţile (...) însă emoţiile mele rămâneau libere şi neatinse. Ajunsesem să cred că, în parte, boala mea derivă din acest conflict între control şi dorinţă. În dragoste, nu avem control. Inima şi mintea noastră sunt tulburate, stârnite şi fermecate de puterea copleşitoare a emoţiilor care ne fac să încercăm să uităm de lumea adevărată. (...) Prin lecţii, aforisme şi abilităţi dobândite suntem modelate... şi controlate."
"Vigor ştia prea bine că Vaticanul era o entitate politică în aceeaşi măsură în care era una spirituală. Şi, în ambele situaţii, existau inamici care încercau să slăbească puterea Sfântului Scaun. Chiar şi astăzi. Preoţii asemenea lui Vigor erau cei care se interpuneau între Vatican şi lume.(...) Imperiile se pot ridica şi prăbuşi. Filozofii veneau şi plecau. Dincolo de toate însă, Vaticanul rămânea statornic, impasibil şi neclintit. Era istorie, timp şi credinţă, toate păstrate în piatră."
Furtul presupuselor moaşte ale celor Trei Magi de la Răsărit, desfăşurat ca un atac terorist şi soldat cu moartea mai multor credincioşi, va declanşa o anchetă multinaţională, ce va implica atât Vaticanul, cât şi Agenţia americană secretă Sigma. Dacă până acum eram obişnuiţi cu romane în care găseam Vaticanul în divergenţă de opinii cu o Societate Secretă, "Harta oaselor" va juxtapune nu una ci chiar trei asemenea societăţi, adâncind astfel suspansul: Curtea Imperială a Dragonului, Ghilda şi Biserica lui Toma.
"- Bună, numele meu este Harry, spuse bărbatul cu o voce răguşită. Reţeaua fină de vinişoare roşii de pe nasul său mare era dovada unei vieţi dominate de alcool. Sunt alcoolic, mai zise el.
- Bună, Harry!
- Sunt nou aici. E a şasea oară când vin la această adunare. Sau a şaptea. Şi nu am trecut încă de primul pas. Cu alte cuvinte, ştiu că sunt un alcoolic, însă cred că îmi pot controla acest viciu. Pesupun că este un soi de contradicţie faptul că mă aflu printre voi. Dar am venit aici în urma unei promisiuni făcute unui psiholog, un prieten care nu vrea decât să mă ajute. El îmi spunea că, dacă voi reuşi să trec peste discuţiile despre Dumnezeu şi spiritualitate din primele săptămâni, voi constata că programul funcţionează. Ei bine, nu ştiu dacă alcoolicii anonimi se pot ajuta pe ei înşişi, dar sunt dispus să încerc. De ce nu?!