|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Erau momente în care era bucuros că era scriitor, deoarece scriitorii puteau trăi în mintea lor şi nu trebuia să iasă afară deloc. Şi totuşi poate erau compensaţii. Deoarece, când ajunse la ultima staţie şi coborî pe peron, era un bărbat în uniformă ţinând un carton cu numele de Henry Babbacombe scris pe el cu cele mai mari litere şi înţelese că, într-o lume în care toţi erau înfometaţi de recunoaştere, el măcar avea ceva.(...) Era cu siguranţă o lume foarte amestecată şi ciudată, lumea asta de azi, şi probabil chiar captivantă dacă găseşti un mod de a scrie despre ea fără să te implici prea mult în realitate, care bineînţeles că oricum nici nu exista."
Plasarea acţiunii romanului "Tăieturi" în tumultuoşii ani 80, când superficialitatea industriei divertismentului de masă, televiziunea, este într-o fulminantă ascensiune, va da autorului cadrul perfect creării unei satire ce-şi găseşte actualitatea şi în prezent.Ideea "culturalizării" maselor prin intermediul concernelor media continuă să-şi găsească locul şi în viaţa noastră, astfel încât cititorul va primi romanul "Tăieturi" cu entuziasmul pe care-l merită.
" Un sannyasin este un nor alb pe cerul albastru, bucurându-se de fiecare moment pe care i l-a dăruit existenţa, bucurându-se de graţia pe care o primeşte. Dacă este posibil să trăieşti aşa - şi este posibil, s-a întâmplat în cazul multora, ţi se poate întâmpla şi ţie; nu e nevoie decât de o adâncă înţelegere." "Aflaţi în ce fel se mişcă norul vostru, încotro pluteşte el şi lăsaţi-i libertate deplină de mişcare şi de plutire. Oriîncotro s-ar duce, va ajunge la divin. Tot ce trebuie să faceţi este să nu opuneţi rezistenţă, ci să curgeţi. Nu împingeţi râul, curgeţi împreună cu el."
Poate una din cele mai reuşite cărţi apărute sub semnătura Osho, "Calea mea, calea norilor albi" va încerca să apropie şi mai mult cititorul de înţelegerea fenomenului "Osho" şi a modului de transformare spirituală propus de el.
Structurat în binecunoscutul dialog între învăţător şi discipol, volumul de faţă va atinge subiecte importante ale existenţei umane şi va explica barierele create de minte, societate, ego, bariere ce împiedică omul în a-şi descoperi sinele divin.
"-La cine să mă rog, zise el, cine spune că există cineva acolo, afară, cine spune că universul e altceva decât o mare flaşnetă?
-Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufinzi."
"Mai târziu, Alex se va întreba când anume se transformase acest caz într-un animal sălbatic care, prin faptul că îşi schimba mereu direcţia, cu încăpăţânare, îi paraliza întreaga echipă. Cazul părea că evoluează după reguli numai de el ştiute, având drept unic scop derutarea echipei, împingerea ei pe o pistă falsă.
Nu încerca să mă controlezi, şopti ceva în interiorul lui Alex. Nu încerca să-mi spui încotro să merg."
Din start cititorul va remarca analiza felului în care un caz de asemenea factură influenţează viaţa anchetatorilor. Dacă în debut ai senzaţia că viaţa personală a investigatorilor preia mare parte dim emoţia ce ar trebui să se înfăşoare în jurul oribilei infracţiuni, pe măsură ce evenimentele se precipită vei observa cum acest caz va pătrunde adânc în sufletul tuturor celor implicaţi, reuşind să le tulbure existenţa.
"...tu nu eşti chipul tău actual; tu nu eşti oasele şi carnea. Esenţa a ceea ce eşti tu, nu este nici sângele, muşchii, sau orice parte a corpului. (...) De aceea, dacă eşti în căutarea esenţei a cine eşti, dacă vrei să ştii cine este răspunzător de modul în care îţi trăieşti viaţa, trebuie să-ţi examinezi propria minte.(...) ca fiiţe umane obişnuite, noi suntem strâns înfăşuraţi în pături de superstiţie. Dacă putem abandona aceste concepte sufocante, putem accede imediat la o dimensiune incredibil de profundă a realităţii."
"Viaţa este o realitate complexă, cu binecuvântări pentru care merită să fim recunoscători, cu dificultăţi pe care trebuie să le depăşim, cu oportunităţi de explorat, cu decizii de luat şi cu anumite dureri şi suferinţe ocazionale. Numai astfel putem câştiga experienţă, ne putem exersa credinţa, putem dobândi cunoaştere şi ne putem dezvolta iubirea. Întreaga familie umană este conectată şi tot ceea ce i se întâmplă unui membru al ei îi afectează pe toţi ceilalţi într-o măsură mai mare sau mai mică. Experienţele noastre ne dau ocazia să ne întărim această conexiune şi să ne dezvoltăm înţelegerea şi compasiunea unii faţă de ceilalţi."
Pornind de la un argument cum nu se poate mai plauzibil, şi anume cel al emoţiilor reprimate care ajung să se manifeste în plan fizic, autorul dezvăluie prin această carte o nouă metodă de vindecare alternativă. Această metodă constă în eliberarea emoţiilor captive prin intermediul forţei magnetice.
"Destinul tău e altul. Împreună cu Kel alcătuieşti o pereche vrednică să domnească. Totuşi, va trebui să luptaţi din umbră fără să trageţi nici un folos de pe urma strădaniilor voastre şi fără să va pierdeţi niciodată curajul. În afară de Bebon, să n-aveţi alţi prieteni şi să nu vă bizuiţi decât pe voi înşivă. A sosit vremea nenorocirii şi a împotrivirii şi doar voi întruchipaţi speranţa".
Soarta întregului Egipt depinde de trei oameni obişnuiţi? Viitorul unui teritoriu fabulos în mâinile a trei prieteni? Pare destul de greu de crezut; şi totuşi aventurile minunate ale scribului Kel, actorului Bebon şi ale preotesei Nitis continuă în acelaşi decor fascinant al Egiptului Antic. Tumultul politic degenerează cu fiecare pagină citită, iar soarta celor trei nu pare să aibă un final fericit. Speranţa tuturor se îndreaptă către vechile ritualuri şi credinţe, uitate şi trădate acum. Va reveni Egiptul la gloria şi la faima pierdute? Va câştiga falsul progres? Rămâne să descoperiţi în reuşita continuare a seriei "Răzbunarea Zeilor".
"Cărţile sunt porţi care te poartă spre libertate (...) Cu ele înveţi, te educi, călătoreşti, visezi, îţi imaginezi, trăieşti alte vieţi şi o înmulţeşti pe a ta de o mie de ori.(...) Şi astfel, Teresa descoperi că ceea ce nu era altceva decât un obiect inert din cerneală şi hârtie căpăta viaţă atunci când cineva îi întorcea paginile şi îi parcurgea rândurile, proiectându-şi acolo existenţa, gusturile, virtuţile şi viciile. Iar acum avea certitudinea a ceva ce abia întrezărea la început(...) aceea că nu există două cărţi la fel, pentru că niciodată n-au existat doi cititori la fel. Şi că fiecare carte este, ca fiecare fiinţă omenească, o carte unică, o poveste unică şi o lume aparte."
Într-adevăr "Regina Sudului" este o poveste unică desfăşurată într-o lume aparte, a traficului de droguri şi a violenţei. O poveste unică prin personajul principal, Teresa Mendoza, originară din Mexic, aparent fragilă, dar care refuză să se lase înfrântă de viaţă, ajungând astfel să stăpânească lumea din care nici nu ar fi trebuit să facă parte.
"Sârguinţă şi disciplină. Curăţenie şi rugăciune. Agilitate şi mişcare. Agilitate şi sârguinţă. Arn urma aceste instrucţiuni cu aceeaşi uşurinţă cu care asculta cerinţele de a-şi iubi şi respecta toţi fraţii, cele mai importante două reguli din mănăstire, şi a spune întotdeauna adevărul, a treia dintre cele mai importante reguli. Le urma şi pe celelalte, deşi erau mai puţin importante şi uneori chiar greu de înţeles, precum acelea despre orele de culcare şi comportamentul la masă.
Dar nu-i venea greu să urmeze toate aceste porunci divine. Dimpotrivă, era o plăcere. Uneori se întreba cum ar fi fost să fii copil dincolo, în lumea lipsită de sfinţenie."
"...să nu depindeţi de lumina altora. E mai bine până şi să orbecăiţi pe întuneric - dar întunericul să fie al vostru! Lumina altcuiva nu este bună. Chiar şi întunericul propriu este mai bun. Cel puţin este al vostru, este realitatea voastră. Şi dacă veţi trăi în propriul vostru întuneric, chiar şi întunericul va deveni din ce în ce mai puţin adânc; veţi putea să orbecăiţi, veţi învăţa cum s-o faceţi, nu veţi cădea.(...) Chiar şi întunericul propriu este bun, propriile erori sunt mai bune decât virtuţile altora."
Cine este Osho? În marea maeştrilor învăţaţi ce încearcă să trezească sinele latent existent în fiecare dintre noi, Osho poate fi perceput ca o briză plăcută pe de-o parte, sau, de ce nu, ca un duş rece, pe de altă parte. Dacă unele discuţii se desfăşoară într-o direcţie plăcută şi senină, pildele fiind "despicate" în mai mult de patru şi corelate cu mesajul potrivit, alte teorii pot bulversa auditoriul, sau cititorul în acest caz. În definitiv asta este şi intenţia: unii, pentru a fi "treziţi", trebuie scuturaţi energic.
