|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Deşi titlul acestei cărţi ne-ar determina să o considerăm un roman despre artă, descoperim cu plăcere că suntem în faţa unei cărţi poliţiste de factură clasică, care respectă parcă "canoanele" englezeşti, cu o intrigă extrem de complicată şi incitantă. Bineînţeles că este vorba şi despre artă, mai ales că toată acţiunea se desfăşoară în jurul membrilor unui comitet ce se ocupă de picturile celebrului Tiziano, dar în centru vom găsi investigarea unor morţi suspecte.
Fără să te plictisească cu prea multe detalii, autorul te introduce cu măiestrie în cadrul în care se petrece acţiunea, fie că este vorba de Veneţia, Milano sau chiar Franţa.
"Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor - veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear.(...) De ce să nu-i lăsăm să aibe Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi.(...) Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?"
"Aş vrea să-ţi pot scrie o melodie atât de curată
Încât de nebunie, dragă doamnă, să fii salvată
Liniştită, răcorită şi încetând durerea toată
A zadarnicei şi inutilei tale cunoaşteri..."
(Bob Dylan)
Am certitudinea că cei ce iubesc scrierile lui Stephen King nu aveau cum să ocolească volumul de faţă, sau ecranizarea cărţii. Şi totuşi s-a spus totul despre "Carrie"? Cred că subiectul în sine este la fel de actual ca şi în momentul publicării pentru prima dată a cărţii. Reprezintă o frescă a societăţii, o redare la "cald" a marginalizării unor indivizi şi o rezolvare "explozivă" a acestui tratament inuman.
Dacă în primul volum pentru eroina noastră, Katniss, era vorba pur şi simplu de supravieţuire, în acest al 2-lea volum viaţa ei se va complica peste măsură, şi, dintr-o puştoaică călită în arena "Jocurilor Foamei", va deveni "scânteia", simbolul faptului că cei mulţi şi înfometaţi se vor putea ridica împotriva duşmanului comun. "Am ştiut întotdeauna cine e duşmanul. Cine ne înfometează, cine ne torturează şi cine ne ucide în arenă. Cine îi va ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi (...) Da, ştiu cine este duşmanul." Focul mocnit al nemulţumirilor se va converti într-o grandioasă explozie vulcanică, un spectacol de excepţie la care cititorul asistă fascinat. O carte care-ţi strârneşte o multitudine de sentimente trecând prin duioşie, furia neputinţei, speranţă, curaj şi deznădejde, sentimente pe care le împărţim cu eroii cărţii şi care te răscolesc şi după ce ai pus cartea jos.
"Fiţi atenţi ca să trăiţi, căci asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu vedeţi tot ce vedeţi. unul din motivele pentru care aţi fost trimişi la mine este ca să vă arăt ce nu vedeţi în ceea ce vedeţi - ce nu vedeţi când sunteţi speriaţi, sau luptaţi, sau alergaţi, sau vă cordiţi. Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeţi pistolari - cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o să vedeţi mai multe la o singură privire decât văd unii într-o viaţă întreagă.(...) Pentru că diferenţa dintre a vedea şi anu vedea poate fi diferenţa dintre a trăi şi a muri."
"Moartea o găseşti întotdeauna la hotarul clipei de acum. Moartea ne pândeşte şi e mereu sigură pe prada ei. Nu e un lucru asupra căruia să stăruim, dar toţi ştim că el există...Timpul. Eram prins în capcana lui, înghesuit în clipa prezentului, singura pe care o puteam schimba. Toate zilele de mâine, toate momentele care aveau, poate, să urmeze curând erau stafiile zilelor care mi se furau în orice moment. Intenţiile n-aveau nici o valoare. Nu aveam la dispoziţie decât momentul de faţă.(...) Trebuie să încetez să mă port ca şi cum ar veni ziua de mâine, când voi putea îndrepta lucrurile. Toate trebuie făcute acum, chiar acum, fără să mă gândesc la ziua de mâine. Fără să mai cred în ea. Fără să mă mai tem pentru ea."
Pentru fanii declaraţi ai dragonilor, această carte va reprezenta un regal, iar ideea autoarei, de a rescrie istoria creionând o lume populată de aceste fiinţe de poveste, va surprinde în mod plăcut cititorul. Căpitanul de Marină Will Laurence va ajunge fără voia sa în Forţele Aeriene prin capturarea unui ou de dragon, care eclozând, va provoca această mare schimbare în viaţa şi în cariera eroului nostru.
"Cel mai mare mister pe care îl oferă universul nu este viaţa, ci măsura. Măsura cuprinde viaţa şi Turnul cuprinde măsura. Copilul, pentru care curiozitatea e pe primul loc, spune: Tati, ce este dincolo de cer? şi tatăl spune: Întunericul spaţiului. Copilul: Ce este dincolo de spaţiu? Tatăl: Galaxia. Copilul: Dincolo de celelalte galaxii? Tatăl: Nimeni nu ştie.
Pricepi? Mărimea ne înfrânge."
Ca un împătimit al cititului, îmi place din când în când să revin la o "mână" de autori ce m-au convins de geniul lor şi care mă determină să cred că, noi oamenii, mai avem încă ceva interesant de spus.
O carte bună, la un nivel la care nici nu te aşteptai. Nu aş fi putut începe altfel descrierea. Deşi pentru cei pasionaţi de "teoria conspiraţiei" şi de povestirile gen "Dosarele X" această carte va avea, într-o oarecare măsură, un "gust " cunoscut, tot periplul, de la început până la "marele final", te va prinde, într-o aşa măsură, încât, nu te vei putea dezlipi de ea. Este printre puţinele lecturi din ultima vreme care reuşeşte să-ţi pună adevărate scene de acţiune în minte , şi care îţi descrie atât de bine totul încât o citeşti "în imagini". Este o carte despre supravieţuire, despre prietenie necondiţionată, despre datoria faţă de ceva mai presus de tine, despre dragoste şi, nu în ultimul rând, despre speranţă. Pentru că: "E prea devreme ca să renunţi la speranţă. Speranţa dispare ultima. Dacă o pierzi, pierzi totul.
"În cele din urmă, am hotărât să-mi îndrept paşii spre mansardă şi acolo m-am aşezat, sprijinit de perete, după care m-am întins pe podea, cu privirea încâlcită în pânzele de păianjen care păreau să acopere totul, mirându-mă de precizia lor implacabilă şi meditând că aşa ar putea fi timpul oamenilor, un fel de pânză de păianjen gigantică, al cărui desen secret ne este necunoscut şi de care atât viaţa, cât şi moartea ascultă cu aceeaşi docilitate cu care liniile şi planurile urmează principiile geometriei. M-am speriat un pic atunci când m-am gândit câte veacuri grăbite vor urma acestuia care ne-a fost dat nouă să-l străbatem, cu ce jovialitate iritantă se vor scurge zilele fără mine atunci când eu nu voi fi al lor, nici ele ale mele, şi am reuşit cu greu să mă consolez cu gândul că timpul care nu trebuia să-mi aparţină nu era nici el timp."
