"Ţi-a povestit Oliver despre omul acela, care împrăştia seminţele? A aruncat unele la marginea ţarinei şi le-au mâncat păsările. A lăsat unele pe pământ pietros şi foarte curând s-au uscat. Altele au ajuns printre buruieni, care au crescut şi le-au acoperit. Însă unele dintre seminţele pe care le-a plantat semănătorul au ajuns în pământ bun...Asta-i Arthur, tu trebuie să fii acel pământ! Trebuie să te pregăteşti pentru asta."
Suntem părţi ale unei lumi în care nimeni nu este nevoit să rişte inutil, o lume în care înainte de a întreprinde o acţiune, poţi afla opinia altora despre asta. Progresul, nu-i aşa? Carte de faţă te va purta în timpul de mult apus al acţiunii, când la întrebările ce te frământau căutai asiduu răspunsurile singur, când viaţa ţi-o clădeai cărămidă cu cărămidă, iar călătoriile iniţiatice reprezentau un mod de a te pune la încercare şi de a te forma ca om.Şi dacă pentru a face faţă încercărilor aveai nevoie de o "dublură" eroică şi neînfricată, cu atât mai bine! "Fiecare dintre noi are nevoie de o încercare(...), iar un om care n-a trecut prin ea este pierdut pentru sine. (...) Fiecare dintre noi trebuie să avem un vis pentru a ne lumina paşii prin lumea asta întunecată."
Nu credeam că după atâtea apariţii fantasy voi mai întâlni o carte de o asemenea anvergură. Chiar dacă dimensiunile epopeice nu permit fizic citirea "dintr-o suflare", este genul de carte pe care cu greu o poţi lăsa din mână. Întrunind toate plăcerile stilului fantasy, se diferenţiază în acelaşi timp, iar cititorul nu poate decât să rămână vrăjit de măiestria cu care autorul reuşeşte să orchestreze o lucrare de acest gen.
"Trecutul este asemenea unei pietre uriaşe care zace pe fundul unui râu, ascunsă vederii, dar dând formă curenţilor apei, atunci când curge. Nu poţi citi curenţii râului propriei tale vieţi şi nu poţi naviga în siguranţă dacă nu înţelegi ce anume îi stârneşte. Trebuie să îţi cunoşti trecutul, căci el îţi va croi viitorul."
Cu siguranţă omul modern este şi va fi întotdeauna fascinat de Egiptul Antic. Extaziaţi de secole în faţa construcţiilor şi a comorilor egiptene, vom constata că "Ochiul lui Nefertiti" se vrea o cronică a epocii, reuşind să surprindă atât de bine savoarea timpului de mult apus, încât nici un cititor nu va putea spune cu certitudine unde se sfârşeşte adevărul istoric şi unde încep legendele şi speculaţiile. Asistăm cu plăcere la "spectacolul" umanizării marilor faraoni, care se autoproclamau zei pământeni, în aparenţă invincibili, dar supuşi atât frământărilor sufleteşti ale muritorilor de rând, cât şi presiunilor şi maşinaţiilor anturajului şi a celor două mari puteri: preoţii şi armata, astfel încât cu greu supravieţuiau anilor de tinereţe. De la descrierea minuţioasă a moravurilor din palatele faraonului până la cea a meselor servite şi a veşmintelor purtate în epocă, cartea reprezintă o frescă vie, un tablou animat, pe care-l contemplăm fascinaţi.
O lectură de-a dreptul surprinzătoare. Autorul reuşeşte să creeze o lume halucinantă, plină de fiinţe ciudate şi de oameni parcă "resetaţi", lume ce se împleteşte cu cea reală. Thomas Hunter este aparent un om normal prins între cele două lumi. Dacă în lumea reală, sau cel puţin cea care ni se pare nouă reală, ameninţarea este reprezentată de ceva absolut posibil - un virus aeropurtat care poate distruge întreaga omenire - în lumea visului binele şi răul sunt delimitate tranşant pe teritorii, iar apa capătă valori magice atât în sfera binelui, cât şi în cea a răului. Este o lume a înşelătoriei, în care îţi este foarte greu să rezişti tentaţiilor, cea mai mare tentaţie reprezentând-o goana după adevăr. Acest adevăr este sinonim cu cunoaşterea şi reprezintă marea putere după care tânjesc fiinţele umane.
Acest volum, potrivit pentru cei mai tineri dintre noi, dar nu numai, reprezintă o lectură destul de uşoară, o carte gen "intermezzo" pentru orice alte activităţi, o poveste interesantă, cu uşoare accente horror. Acţiunea se petrece pe plaiuri transilvănene, iar atmosfera întregii cărţi este sumbră şi apăsătoare, frigul şi iarna în sine devenind sinonime ale ameninţării Răului. Nu se vrea o carte moralizatoare, sau vreo culegere de pilde, ci pur şi simplu o alternativă interesantă de a-ţi petrece timpul. Totuşi mi-a atras atenţia aplecarea extraordinară a autorului asupra studiului legendelor populare autohtone şi mi s-a parut extrem de interesant să citeşti balada "Mioriţa" trecută prin filtrul occidental. Pentru că ne-am complăcut în a exporta legendele vampireşti ca pe o marcă înregistrată românească, nu ne mai miră că, în opinia străinilor, în continuare pe plaiuri mioritice "pândim cu colţii pe-afară".
"Sunt expert în pictura lui Caravaggio, dar înainte de asta, sunt un admirator al artei sale. În al treilea rând, sunt poliţist. Poate că acest lucru nu este un titlu de glorie, dar nu prea am cu ce să mă laud. Sunt şi soţ. Şi cam atât. Accentul pe care îl acord detaliilor mă transformă într-un tip meticulos. Conştiincios. Serios. Unii ar spune obsedat. Eu aş spune că sunt pasionat. Cândva eram pasionat. Asta înseamnă că nu mai sunt cum eram odată. Chiar dacă sunt cel mai bun în meseria mea."
O carte bună, la un nivel la care nici nu te aşteptai. Nu aş fi putut începe altfel descrierea. Deşi pentru cei pasionaţi de "teoria conspiraţiei" şi de povestirile gen "Dosarele X" această carte va avea, într-o oarecare măsură, un "gust " cunoscut, tot periplul, de la început până la "marele final", te va prinde, într-o aşa măsură, încât, nu te vei putea dezlipi de ea. Este printre puţinele lecturi din ultima vreme care reuşeşte să-ţi pună adevărate scene de acţiune în minte , şi care îţi descrie atât de bine totul încât o citeşti "în imagini". Este o carte despre supravieţuire, despre prietenie necondiţionată, despre datoria faţă de ceva mai presus de tine, despre dragoste şi, nu în ultimul rând, despre speranţă. Pentru că: "E prea devreme ca să renunţi la speranţă. Speranţa dispare ultima. Dacă o pierzi, pierzi totul.
"Fiţi atenţi ca să trăiţi, căci asta ar putea însemna într-o bună zi. Niciodată nu vedeţi tot ce vedeţi. unul din motivele pentru care aţi fost trimişi la mine este ca să vă arăt ce nu vedeţi în ceea ce vedeţi - ce nu vedeţi când sunteţi speriaţi, sau luptaţi, sau alergaţi, sau vă cordiţi. Nimeni nu vede tot ce vede, dar înainte să ajungeţi pistolari - cei dintre voi care nu pleacă în vest, desigur - o să vedeţi mai multe la o singură privire decât văd unii într-o viaţă întreagă.(...) Pentru că diferenţa dintre a vedea şi anu vedea poate fi diferenţa dintre a trăi şi a muri."
Dacă în volumul anterior totul era sumbru şi ameninţarea îşi întindea tentaculele asupra celor două lumi, în această carte răul devine palpabil. În lumea lui Elyon, roşul va deveni culoarea predominantă, pentru că totul este un război, o confruntare sângeroasă, nesfârşită şi obositoare între puţinii rămaşi fideli legilor lui şi "Marii Romanţe" şi "scabioşii ", acei dintre ei a căror minte fusese otrăvită de înşelătorie. Salturile între cele două lumi devin din ce în ce mai dramatice odată cu precipitarea acţiunii, şi Thomas Hunter va descoperi noi legături între aceste două lumi. Cumva existenţa unui univers paralel, deci nu o lume de vis, devine posibilă: "Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume." Stranie, dar absolut adevărată, mi se pare surprinderea atitudinii umane în faţa unei iminente dispariţii: războiul total. Dacă nici o tragedie nu ne poate uni, atunci mai merităm să fim salvaţi?