|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
"Deschideţi-vă inimile şi dulapurile pentru aproapele vostru. Şi el pentru voi. Să-i facem pe oamenii de orice condiţie să înţeleagă că suntem o singură familie. În aceste vremuri vitrege, de haos şi scumpete, ce cale mai bună avem pentru a depăşi situaţia decât să ne pătrundem de spiritul Domnului şi să arătăm dragoste sinceră aproapelui nostru?"
Ca să pui la cale răpirea Papei, în scopul cererii de răscumpărare, ai nevoie de curaj, nebunie cât cuprinde şi sprijin financiar. Dacă le ai pe primele două, se rezolvă şi cea din urmă. Asta este concluzia la care ajunge Sam Devereaux, avocat cu un trecut uşor "pătat", ce va fi forţat de împrejurări, mai precis de controversatul general MacKenzie Hawkins, să ia parte la un plan peste măsură de nebunesc. Cititorul este prins în vâltoarea pregătirii acestei acţiuni de amploare, şi va împărtăşi deruta lui Sam, care, din când în când, este readus pe calea "cea bună" de fostele soţii ale lui MacKenzie.
"Drumul spre Gandolfo" este o carte neobişnuită şi surprinzătoare, o acţiune tumultuoasă şi deconcertantă, un adevărat festin şi tur de forţă pentru cititorul pasionat.
"...înţelege că există o serie de calităţi ale sufletului care nici nu sunt veştejite de timp şi nici nu sunt supuse capriciului ochiului. Caută-le în sufletul tău şi le vei găsi. Nu ţi se va întâmpla la fel cum ţi se întâmplă cu frumuseţea, pe care, oricât ai căuta-o în oglindă, cu greu o vei găsi. Caută calităţile acelea preţioase, cultivă-le. Iar când le vei vedea mari şi înflorite, nu te teme; cazna ţi se va domoli. Atunci ai să depăşeşti cu uşurinţă situaţia umilitoare în care te vezi astăzi şi, înălţându-te, vei avea o frumuseţe pe care poate nu o vor admira ochii, dar care ţie însăţi are să-ţi fie tihnă şi mândrie."
"Marianela" ne propune o temă abordată de multe ori în literatura universală, dar cu o prospeţime şi o delicateţe ce cu siguranţă te vor încânta. Ce este mai exact "frumosul"? Cum trebuie înţeles?
"Ceva trebuie să existe, pentru a se face lumină. Energie, mişcare, entropie...(...) Dumnezeu, confirmă liniştit Mogens. Indiferent ce. Ceva trebuie să fie totuşi. Şi tot ceea ce există este vremelnic. Întunericul este veşnic. El reprezintă scena pe care se joacă piesa vieţii. Dar după ce cade ultima cortină, întunericul va continua să existe."
"Există oameni (...) care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puţinele dăţi când am încercat am dat greş, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieşit din prima. E ca şi cum i-ai spune unui copil, care încearcă să facă primii paşi şi cade înapoi în fund, să rămână jos. De parcă adulţii care merg pe lângă el nu au mers niciodată de-a buşilea."
"Hibiscus purpuriu" este o carte de o frumuseţe rară. Cuvintele sunt atât de încărcate de semnificaţie şi transmit atâta emoţie încât cititorul va prelua întreaga povestire ca pe o experienţă personală.
"Anna înţelegea prea bine de ce noul concept despre evoluţie părea incredibil. Secole întregi, aproape toată lumea crezuse că Dumnezeu însuşi crease fiecare animal şi fiecare plantă, că şoarecele şi pisica, fagul şi arţarul erau la fel de înrudiţi precum deşertul şi înaltul cerului sau soarele şi roua din iarbă. Totul era lucrarea Domnului, drept care nici o vietate nu putea evolua spre altă vietate, animalele şi plantele nu puteau dispărea decât cu voia Lui.(...) Teoria evoluţiei respingea total doctrina potrivit căreia Pământul şi toate organismele lui au fost create de o singură divinitate - o uriaşă provocare: cum să accepte oamenii, pe nepusă masă, că evoluţia se desfăşoară singură, fără intervenţia Domnului, pur şi simplu?"
"Abia acum înţelegea că reuşise să dea o lovitură de maestru - în curând toată lumea va afla ce legătură puternică aveau ea şi Henry - şi, privind satisfăcută în jurul ei, văzu cum mezina familiei Holland se gârbovi dintr-odată, având pe chip o expresie de stupefacţie. Avea figura unui iepure înfometat, alungat din vizuină de o vulpe şireată. Penelope ştia că mica ei intrigă şi-a atins ţinta mult mai bine decât orice alt şiretlic pe care l-ar fi născocit Grayson."
Inrigi, răutate, răzbunare, arivism, învelite toate în ambalajul strălucitor al elitei new-yorkeze. Cu cât întâlnirile şi petrecerile simandicoase se înmulţesc, apar cu atât mai multe ocazii de a prezenta şi realitatea din spatele uşilor, realitate care n-are nimic de-a face cu strălucirea: căsătorii aranjate, frustrări şi ambiţii împodobite în cele mai somptuoase toalete. Pe lânga subiectul incitant şi personajele reuşite, autoarea va face şi o analiza a suparficialităţii unei astfel de lumi, o dezvăluire a adevăratei feţe, ascunsă de ceilalţi, dar de multe ori bănuită.
Răsturnarea de situaţii care va face din dragonul "Imperial" oferit împăratului Bonaparte, Temeraire, un "Celest", va determina o înşiruire de evenimente incitante pe care cititorul le va savura cu siguranţă. Astfel Will Laurence şi prietenul său înaripat vor porni într-o aventură extraordinară spre China, călătorie menită atât să reconfirme apartenenţa lui Temeraire la Forţele Aeriene Britanice, cât şi să stabilească anumite legături diplomatice. Delegaţia chineză se va dovedi foarte greu de convins, iar Will şi Temeraire vor trebui să aştepte să ajungă la destinaţie pentru a descoperi dacă vor rămâne împreună. Întâmplările prin care trece grupul pornit spre China, pe calea apelor, vor ţine cititorul în tensiune, iar momentele de acalmie vor fi presărate cu informaţii şi cu efortul celor două părţi, cea chineză şi cea britanică, de a se cunoaşte, de a se înţelege şi de a ajunge la un acord cu privire la binele lui Temeraire.
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
"Una din rarele bucurii de care are parte un principe este dragostea nefăţărită a supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână ţine sceptrul, în cealaltă cnutul.(...) Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o dată avusese ocaziunea să constate dragostea pe care i-o dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din boierimea ţării - luminaţii - îi închinau cele mai nobile simţăminte, Alexandru Ioan era steaua lor, norocul unui popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând capete, nu-l păstra cu flinta, barca lui nu plutise niciodată pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea teama."
Puţini autori reuşesc să schimbe registrul şi să adapteze limbajul, şi naraţiunea în sine, epocii în care se petrece acţiunea. Iată că Rodica Ojog Braşoveanu nu va avea nevoie decât de câteva pagini pentru a te fermeca şi a te prinde în această aventură a protipendadei bucureştene din timpul domniei lui Cuza. Vei petrece timpul atât în casele boierilor de partea lui Vodă, cât şi în cele ale "ţesătorilor" de intrigi şi vei savura cu aceeaşi voluptate descrierile decorurilor, caracterizările personajelor, simţind şi văzând cu proprii ochi fastul epocii.
