|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Fusese foarte ciudat că Osorio îl întrebase dacă e un bun investigator. Ceea ce nu-i spusese era faptul că munca lui de la Moscova suferea din cauza a ceea ce fusese denumit oficial drept "neatenţie".(...) Neatenţia era cea mai gravă crimă care se putea imagina. Văzuse tot felul de victime, de la cele cu trupuri aproape neatinse, găsite moarte în somn, până la cele măcelărite, alterate monstruos în moarte. Părerea lui era că, în general, aceste victime ar sforăi uşor prin somn şi ar râde şi acum la auzul unei glume bune, dacă cineva ar fi fost mai atent la mişcarea unui cuţit, a unui pistol sau poate a unei seringi. Toată dragostea din lume nu putea înlocui o clipă de neatenţie."
"Hitler a fost cel mai învederat şi candid optimist din ultima sută de ani. De aceea a fost cel mai mare monstru. Ai mai auzit vreodată de ceva atât de optimist ca "Soluţia finală"? Nu doar că ar putea exista o soluţie- pentru orice,ia aminte, când de fapt încă n-am găsit leacul pentru banala răceală - ci nici mai mult, nici mai puţin decât una finală!(...) Iată o regulă de aur în viaţă, Kugel, oriunde-ar fi să trăieşti, oricând ar fi să te naşti: când cineva se ridică şi promite că va fi mai bine, ia-o la fugă. Ascunde-te. Pesimiştii nu construiesc camere de gazare.(...)
În mintea lui se distilase, într-un fel, esenţa întregii gândiri occidentale şi orientale a ultimelor două mii de ani şi acum stătea semeţ, cum numai cineva trăind în ziua de azi ar fi putut, pe culmea celui de-al douăzeci şi unulea secol al întregii istorii, moştenind toată experienţa, înţelepciunea şi ştiinţa omenirii şi de acolo, de la înălţimea aceea ameţitoare, spunea că izvorul tuturor relelor de pe lume, cea mai importantă cauză a suferinţei şi a urii şi a tristeţii şi a morţii, nu e nici boala, nici rasa, nici religia.
"Gideon Cross. Numai numele lui era de ajuns ca să-mi facă trupul, strâns încorsetat în haine, să tânjească fierbinte după el. Din prima clipă când îl zărisem - când privisem dincolo de înfăţişarea-i uluitoare şi imposibil de perfectă, intuind omul întunecat şi primejdios din el - simţisem atracţia pe care mi-o provoca faptul că întâlnisem cealaltă jumătate a mea. Aveam nevoie de el cum aveam nevoie de bătăile inimii mele, iar el se pusese într-o primejdie imensă, riscând totul... pentru mine."
Dacă în volumul anterior suspansul ne era oferit preponderent de trecutul dureros al Evei, acum Gideon va fi cel bântuit de relaţiile sale apuse. Autoarea va introduce în poveste noi personaje menite să tulbure relaţia Evei Tramell cu Gideon Cross. Modul zbuciumat al celor doi de a-şi trăi iubirea, sentimentele mixate, oscilând între obsesie, gelozie, dependenţă patologică, vor purta cititorul într-un vârtej impresionant, trăit la cote ridicate. Lectura nu-ţi dă nici o şansă de scăpare, mai ales că,ajunsă la al treilea volum, este clar că seria ţi s-a strecurat deja în inimă.
"Lincoln Rhyme împărţea oamenii în două categorii: cei care călătoreau şi cei care ajungeau. Unora le plăcea mai mult drumul decât destinaţia. El însuşi era o persoană care ajungea, judecând după natura lui - scopul lui în viaţă era să găsească răspunsuri la întrebări legate de ştiinţă şi de multe ori îi plăceau mai mult soluţiile decât metodele folosite ca să se ajungă la ele."
Iubitorii thriller-ului psihologic trebuie să descopere scrierile lui Jeffery Deaver. Dacă aparent intriga pare să se desfăşoare în mod tradiţional, valul de schimbări de situaţie, ce apare tocmai când mintea cititorului se relaxa în vederea deznodământului, va reprezenta cu adevărat o "figură de stil" aparte. Însăşi alegerea personajului, criminalistul paraplegic, pare extrem de riscantă, dar va transforma întreaga intreaga investigaţie într-o experienţă multisenzorială, Rhyme având nevoie de o analiză atipică a scenei crimei, descrisă cu atâta acurateţe, încât şi cititorul va filtra toate informaţiile prin intermediul propriilor senzaţii.
"Tu m-ai întrebat dacă dragostea există realmente, dar de fapt te refereai doar la aspectul romantic. Eu ştiu că există. Însă oamenii au percepţii diferite despre ea. De multe ori "dragostea romantică" înseamnă de fapt atracţie fizică. Contează şi asta foarte mult, dar fără prietenie şi respect nu poate constitui o bază solidă pentru un mariaj. (...) Concepţia ta despre iubirea romantică ar putea fi extrem de greu de atins în realitate. Dacă tu însă ştii exact ce înseamnă "dragostea" pentru tine, atunci ar trebui să-ţi fie uşor să îţi răspunzi singură la întrebarea dacă există sau nu."
Un decor de epocă populat de personaje frivole şi strălucitoare, "Caruselul inimilor", un "romance" în toată puterea cuvântului, îţi oferă un surprinzător tango al sentimentelor confuze şi amestecate între cele patru personaje centrale ale poveştii, invitându-te să participi, amuzat şi intrigat, la dezlegarea iţelor amoroase ale celor două cupluri instabile.
Interesant, extrem de deconectant şi cu un şarm incontestabil, romanul celebrei Mary Jo Putney se savureză ca un film simpatic într-o după-amiază mohorâtă, reuşind să te învăluie în căldura unei lumi pline de emoţie şi culoare.
"Adevărata inteligenţă este un exerciţiu de sinapsă; constă în a face cu îndrăzneală legături între fapte. În multe ocazii, doi neuroni din ramuri diferite, foarte apropiaţi unul de altul, nu au nevoie decât să-şi creeze o punte care să-i unească pentru a scoate la lumină concluzii noi, surprinzătoare."
"Leonora privi în jur spre pereţii goi şi mobila impersonală. Îi venea greu să şi-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viaţă, petrecându-şi ultimele zile în locuinţa aceasta simplă, sordidă.
Se simţi copleşită de tristeţe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minţi. Oriunde îşi făcea apariţia, necazurile celorlalţi nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranţă un loc mult mai puţin viu fără ea."
Pornind de la o idee ce s-ar fi putut dezvolta într-o intrigă extrem de elaborată, poate cu accente paranormale sau horror, autoarea alege totuşi să păstreze un stil temperat, rezultând astfel un thriller romance plăcut şi deconectant. Impresia că totul se poate transforma în ceva macabru o întreţine însăşi autoarea, cititorul aşteptându-se în orice clipă ca personajele stranii şi Casa victoriană a Oglinzilor să schimbe situaţia, aceasta anticipaţie contribuind la farmecul intregiii cărţi.
"Mie mi se părea - dacă adulţilor nu - că dispariţia Katharinei Linden putea fi atribuită vreunei forţe supranaturale. Cum altfel ar fi putut ea să fie răpită pe nevăzute tocmai de sub ochii familiei sale, mai ales la lumina zilei, într-un oraş în care toată lumea ştia pe toată lumea? Nu ştiam - nu ştiam încă, mi-am spus eu, întrucât eram hotărâtă să descopăr - cine sau ce fusese cel care o luase pe Katharina."
"Claudia Ballantine privea marea de feţe din încăpere. Îi ştia aproape pe toţi - oameni importanţi, reprezentanţi ai marilor puteri mondiale, care întâmpinaseră ascensiunea ei cu scepticism şi emoţie. O femeie la conducerea celei mai bogate şi mai puternice naţiuni din lume? În anumite locuri, acest lucru era considerat un sacrilegiu."
Meşterul, un misterios ucigaş profesionist internaţional, pune în mişcare un plan menit să o asasineze pe preşedinta Statelor Unite, Claudia Ballantine. Pe fondul unor tensiuni politice cu China, acesta va folosi pentru acţiune un "pion" neaşteptat, iar grotescul întregii situaţii va şoca cu siguranţă cititorul. Sloane Ryder, o înfocată susţinătoare a "cauzelor pierdute", mai precis a cinstei şi onestităţii, se va vedea prinsă în maşinaţiunile de la cel mai înalt nivel al administraţiei americane.
Scene explozive, trădări, crime, spionaj, toate acestea cuprinse într-o naraţiune alertă, cu o gamă extrem de largă de personaje, din care se detaşează net cei pe care autorul îi doreşte în "lumină", la momentul oportun. Un thriller cu "substanţă", cu accente de spionaj, "Atac la preşedinte" va fi o carte pe gustul iubitorilor genului, iar Philip Shelby se dovedeşte un autor valoros în galeria scriitorilor de suspans.
"Spunem că viaţa e plăcută, că satisfacţiile ei sunt adânci. Spunem toate acestea păşind ca nişte somnambuli prin timp, de-a lungul anilor şi zilelor şi nopţilor. Lăsăm timpul să se prăvălească peste noi asemenea unei cascade, gândind că n-o să se isprăvească nicicând. Şi totuşi, fiecare zi care ne atinge e unică, irecuperabilă, terminată. (...)
Şi totuşi cu ce scop se prăvăleşte cascada timpului? Doar ca să se piardă în valuri? De ce eram medic? De ce practicam? Cu ce folos dădeam îngrijiri atente, dar lipsite de dragoste?
Cei care sunt norocoşi ar trebui să se ascundă. Ar trebui să-şi strige recunoştinţa. Ar trebui să spere că zilele mâniei n-or să calce niciodată pragul casei lor. Ar trebui să alerge să pună la adăpost tot ce-i al lor şi să-l plângă pe vecinul lovit de urgie. Dar cu calm şi de la distanţă."
Stephen Fleming îşi trăieşte viaţa precum un actor mediocru rolul într-o piesă de teatru. Fără prea multă dramă, fără entuziasm, fără tristeţe. Doar există. Apariţia Annei Barton, logodnica fiului său, va însufleţi existenţa plată a doctorului Fleming, iar aventura celor doi sfidează regulile moralităţii şi împinge pasiunea până la limita patologicului.
