|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Vigor ştia prea bine că Vaticanul era o entitate politică în aceeaşi măsură în care era una spirituală. Şi, în ambele situaţii, existau inamici care încercau să slăbească puterea Sfântului Scaun. Chiar şi astăzi. Preoţii asemenea lui Vigor erau cei care se interpuneau între Vatican şi lume.(...) Imperiile se pot ridica şi prăbuşi. Filozofii veneau şi plecau. Dincolo de toate însă, Vaticanul rămânea statornic, impasibil şi neclintit. Era istorie, timp şi credinţă, toate păstrate în piatră."
Furtul presupuselor moaşte ale celor Trei Magi de la Răsărit, desfăşurat ca un atac terorist şi soldat cu moartea mai multor credincioşi, va declanşa o anchetă multinaţională, ce va implica atât Vaticanul, cât şi Agenţia americană secretă Sigma. Dacă până acum eram obişnuiţi cu romane în care găseam Vaticanul în divergenţă de opinii cu o Societate Secretă, "Harta oaselor" va juxtapune nu una ci chiar trei asemenea societăţi, adâncind astfel suspansul: Curtea Imperială a Dragonului, Ghilda şi Biserica lui Toma.
Trebuie să recunoaştem de la început că această carte se bazează, în primul rând, pe aspiraţia omului dintotdeauna: nemurirea. Este o carte scindată între două acţiuni,una ancorată în prezent, şi cealaltă în finalul anilor 1600, ideea comună făcând legătura peste secole. Explicaţia acestei fascinaţii pentru "marile secrete" ale omenirii o putem înţelege atât în ceea ce-i priveşte pe savanţii gen Newton, supuşi ignoranţei epocii în care trăiau, cât şi în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii "moderni", care găsesc în asta un refugiu din faţa societăţii. De fapt acesta este numitorul comun: oameni cu o inteligenţă sclipitoare, ale căror interese sunt împinse la extrem, pentru a descoperi ceva ce le va aduce nemurirea, nu neapărat în plan fizic.
"Vaccinul miraculos nu era decât rodul imaginaţiei lui debordante şi al desăvârşitei arte de a convinge. Îi înşelase pe toţi aceşti oameni care investiseră atâţia bani în compania lui, adesea economiile de-o viaţă sau toate bunurile. Bineînţeles că ei speraseră în primul rând să facă bani, dar nu puţini credeau şi că investiţia lor avea să facă din vaccin o realitate."
În urma a ceea ce pare o escrocherie de proporţii, o mulţime de oameni rîmân fără economiile de-o viaţă. Astfel jurnalista Marcia DeCarlo, Carley, este implicată în investigarea circumstanţelor ce au dus la dispariţia lui Nicholas Spencer şi la prăbuşirea companiei de cercetări medicale a acestuia. Beneficiind atât de determinare cât şi de şarm, Carley va reuşi să descurce iţele complicatei poveşti şi să păstreze tensiunea lecturii la cote ridicate.
"Prinţul Întunericului pornise la acţiune.
Dyson puse telefonul jos şi simţi un fior de emoţie la gândul celor ce urmau să se întâmple. Îl angajase pe cel mai bun (întotdeauna îi angaja numai pe cei mai buni); acest savant al lumii subterane a terorismului îşi va îndeplini misiunea."
Un thriller la intensitate maximă, "Ora zero" va purta cititorul în miezul unui complot terorist ce poate avea consecinţe dezastruoase. Vom asista fascinaţi la ampla desfăşurare a forţelor de ordine, de la simplul poliţist, până la agenţii diverselor organizaţii guvernamentale, lucrând cu toţii pentru a prinde... un singur om. Teroristul Henrik Baumann este un personaj atipic. Deşi categoric de partea greşită a baricadei, autorul crează acest personaj într-atât de carismatic, încât cititorul se vede iremediabil vrăjit de sud-africanul alb, ucigaş cu sânge rece, de o inteligenţă feroce, ce reuşeşte să pună la cale o operaţiune extrem de bine gândită. Această carismă este folosită şi în cadrul poveştii, creând impresia că priveşti un păianjen ce-şi ţese abil pânza pentru a captura prada.
Vei citi "Ora zero" cu o deosebită plăcere şi vei savura întreaga acţiune alături de personaje , până la ultima filă a cărţii.
"Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă prin convingere celor care se opun şi prin a-i face să vadă lumina, ci mai degrabă din pricina faptului că cei care se opun vor muri în cele din urmă, şi va veni o generaţie care va fi familiarizată cu el.(...) Dacă este adevărat (...) atunci trecutul a fost curăţat de adevăruri uitate, şters de multă vreme. Şi, la fel, anumiţi oameni ar putea fi ucişi, astfel încât să predomine viziunea ucigaşilor asupra lumii." Şi totuşi: "Există multe uşi spre trecut. Ele stau ascunse, fără a fi la îndemână, dacă nu ştii ce cauţi."
Ce-ai face dacă, ori în urma unor cercetări amănunţite, sau ca urmare a hazardului, ai descoperi că lumea, aşa cum o ştii, se apropie de final? Şi dacă ai înţelege că tot acest proces nu este nimic nou, ci este ceva ce se repetă ciclic, în ce fel ţi-ar schimba asta viaţa? Acestea ar fi întrebările ce vor izvorî din lectura acestei cărţi. Catherine Donovan şi James Rutherford vor porni în aventura vieţii lor, aventură la care vom lua parte şi noi, într-un iureş de mituri, simboluri, legende şi credinţe din toate colţurile lumii, iureş care ne va dezvălui şi latura comună în toată această diversitate.
"Noaptea trecută, am stat în pat cu pătura trasă până la bărbie. Mi-am amintit de copilărie când stăteam cu pătura în cap şi mă simţeam de parcă eram prinsă într-o crevasă îngustă. O aruncam şi respiram adânc; uneori o trezeam pe Maria şi o convingeam să se urce cu mine pe acoperiş. Aseară, mi-am aruncat pătura şi am încercat să respir aer proaspăt, dar nu era decât aer condiţionat şi m-am simţit mai îngrădită ca niciodată.
Sunt îngrădită din punct de vedere al locului în care mă aflu, e adevărat, dar asta nu se compară cu a fi îngrădit prin faptele tale."
Ieşind dintr-o căsnicie nereuşită, arheologul Maria Dark optează pentru întoarcerea acasă înainte de a se decide ce va face în continuare. Ajunsă aici, nu numai că nu găseşte alinarea pe care o caută, ci va nimeri într-un adevărat război conjugal, ce o are drept protagonistă pe Sophie, sora ei. Lucrurile degenerează, astfel încât Maria va primi responsabilităţi cu care nu credea ca se va putea descurca vreodată.
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
"Erau momente în care era bucuros că era scriitor, deoarece scriitorii puteau trăi în mintea lor şi nu trebuia să iasă afară deloc. Şi totuşi poate erau compensaţii. Deoarece, când ajunse la ultima staţie şi coborî pe peron, era un bărbat în uniformă ţinând un carton cu numele de Henry Babbacombe scris pe el cu cele mai mari litere şi înţelese că, într-o lume în care toţi erau înfometaţi de recunoaştere, el măcar avea ceva.(...) Era cu siguranţă o lume foarte amestecată şi ciudată, lumea asta de azi, şi probabil chiar captivantă dacă găseşti un mod de a scrie despre ea fără să te implici prea mult în realitate, care bineînţeles că oricum nici nu exista."
Plasarea acţiunii romanului "Tăieturi" în tumultuoşii ani 80, când superficialitatea industriei divertismentului de masă, televiziunea, este într-o fulminantă ascensiune, va da autorului cadrul perfect creării unei satire ce-şi găseşte actualitatea şi în prezent.Ideea "culturalizării" maselor prin intermediul concernelor media continuă să-şi găsească locul şi în viaţa noastră, astfel încât cititorul va primi romanul "Tăieturi" cu entuziasmul pe care-l merită.
"Max se uita fix la tigru. Era acolo, cocoţat pe dulapul lui, cu ochii strălucind de o sclipire sinistră atunci când farurile unei maşini care trecea pe stradă iluminau interiorul prăvăliei. Între cei doi, între băiat şi fiară, era tejgheaua, iar pe tejghea era ziarul. Ziarul la care Max nu putea ajunge, fiindcă era paralizat de frică, o teamă copleşitoare cum nu mai simţise niciodată mai înainte. Era o frică umilitoare în care se furişa o revoltă reprimată. De ce îi trebuise neapărat ziarul tatălui său? "
Lăsând în urmă polemica internaţională din jurul cărţilor "Viaţa lui Pi" a scriitorului canadian Martel şi "Max şi felinele" a lui Scliar, polemică menită să justifice sau nu acuzaţia de plagiat a canadianului, scurtul roman "Max şi felinele" te convinge, prin simpla lui parcurgere, de calităţile literare ale autorului brazilian şi te introduce într-un spaţiu extrem de bine surprins şi convingător.
"Foarte des mă gândesc la viaţă şi îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar şi acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viaţă. Ieri mă gândeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeaşi oră ca şi cu o zi înainte şi de a face ce am făcut şi cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate?"
Din start trebuie să-mi declar entuziasmul în faţa acestei cărţi. Neaşteptat de bine scrisă, surprinzător de emoţionantă, extraordinar de vibrantă, are toate calităţile pe care ţi le poţi dori de la o lectură reuşită.
Identificarea cititorului cu personajele principale, Camryn şi Andrew, se face firesc, aceştia fiind concepuţi ca reprezentanţii unei generaţii ce nu-şi mai găseşte locul în mijlocul valorilor propăvăduite de societatea în care trăiesc. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să avem curajul să ne luăm rucsacul în spate şi să pornim într-o aventură spre "Nicăieri", o aventură în care să ne căutăm pe noi înşine şi să încercăm să ne înţelegem? Dacă în această călătorie iniţiatică ne-am întâlni şi jumătatea?
