|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Vine un moment când sinele autentic încetează să fie o noţiune abstractă, ci devine experienţă de viaţă. (...) Este momentul când mintea discursivă se opreşte şi armonia îi ia locul. (...) Atunci când ne aflăm pe acest nivel, avem libertatea să alegem în ce mod dorim să ne implicăm în Visul Planetei."
Potrivit tradiţiei toltece fiecare individ poate deveni artistul propriei sale vieţi. Întrega noastră existenţă se desfăşoară ca o pânză pe care putem picta în funcţie de credinţele, convingerile şi percepţiile noastre. Dar pentru a accede la perfecţiunea adevărului, avem nevoie de o viziune limpede, netulburată de ataşare: "Orice lucru de care ne ataşăm începe să ne modeleze experienţele şi să ne limiteze percepţia a ceea ce există în afara vocabularului nostru curent. Ataşamentele acţionează asemeni ochelarilor de cal, ne limitează câmpul vizual şi ne impun o anumită direcţie în viaţă. Cu cât este mai mare nivelul ataşamentului, cu atât mai puţin putem vedea."
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"Ne aflăm într-un nou Ev Întunecat.
Cu secole în urmă, Europa se zbătea în tenebrele propriei nenorociri - populaţia înfrigurată, înfometată, cufundată în păcat şi deznădejde. Omenirea era ca o pădure mult prea deasă, sufocată de uscături, aşteptând trăsnetul trimis de Dumnezeu - scânteia care să aprindă în fine focul ce va să pustiască pământul şi să cureţe uscăturile, astfel ca lumina să poată ajunge din nou la rădăcinile sănătoase.
Trierea este ordinea firească dictată de divinitate.
Întrebaţi-vă ce a venit după Moartea Neagră.
Cu toţii ştim răspunsul.
Renaşterea.
Aşa a fost dintotdeauna. Moartea e urmată de naştere.
Pentru a ajunge în paradis, omul trebuie să treacă prin infern."
"Există unele locuri care par mai binecuvântate decât altele. Locuri în care te simţi... ca Dumnezeu, cred. Nu am reuşit niciodată să simt prezenţa Domnului într-o biserică. Eu acolo mă simt mai degrabă claustrată, la fel cum mă simt în multe clădiri. Însă există unele locuri de o neobişnuită frumuseţe şi pace şi... sfinţenie. Totuşi, acestea sunt destul de rare. Eu nu m-am bucurat de o vale ca a ta pe când eram copil, sau de o cascadă, de un bazin la baza acesteia sau de o colibă lângă ea. Şi nu am găsit multe astfel de locuri în viaţă, deşi au fost câteva. (...) Am învăţat să stau nemişcată, fără să fac sau să aud sau chiar să mă gândesc la ceva. Am învăţat să fiu. Am învăţat că e de-ajuns să vreau pentru ca aproape orice colţ să devină unul dintre acele locuri speciale... Poate că am învăţat să descopăr acest loc în mine însămi."
Convenienţe sociale, lumi diferite, absolut tot poate fi uitat atunci când întâlneşti dragostea adevărată. Sau poate că e mai greu decât pare? Cititorul pasionat de genul "romance" va afla cum se rezolvă această dilemă, urmărind povestea lui Lily, Neville şi a verişoarei Lauren, cei trei protagonişti prinşi într-o farsă a sorţii.
"Foarte des mă gândesc la viaţă şi îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar şi acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viaţă. Ieri mă gândeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeaşi oră ca şi cu o zi înainte şi de a face ce am făcut şi cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate?"
Din start trebuie să-mi declar entuziasmul în faţa acestei cărţi. Neaşteptat de bine scrisă, surprinzător de emoţionantă, extraordinar de vibrantă, are toate calităţile pe care ţi le poţi dori de la o lectură reuşită.
Identificarea cititorului cu personajele principale, Camryn şi Andrew, se face firesc, aceştia fiind concepuţi ca reprezentanţii unei generaţii ce nu-şi mai găseşte locul în mijlocul valorilor propăvăduite de societatea în care trăiesc. Câţi dintre noi nu ne-am dorit să avem curajul să ne luăm rucsacul în spate şi să pornim într-o aventură spre "Nicăieri", o aventură în care să ne căutăm pe noi înşine şi să încercăm să ne înţelegem? Dacă în această călătorie iniţiatică ne-am întâlni şi jumătatea?
"Enzio răspunse din biroul lui. Zâmbi şi dădu din cap. Sigur că lucrurile reveniseră la normal. Avusese dreptate. Decizia lui era singura cale. Putea fi pe jumătate pensionat, însă, când erau probleme importante de rezolvat, apelau întotdeauna la el.
Frank, fiul său cel mai mare, îi sugerase alte moduri de a rezolva problema. Dar ce ştia Frank? Avea treizeci şi şase de ani, era un bun om de afaceri, dar când era vorba să ia o decizie, ideile lui erau prea blânde. Ce rost aveau ameninţările dacă nu aveai de gând să le pui în practică?
Acţiunile în forţă ca în vremurile bune erau unica variantă."
O carte scrisă întocmai după "canoanele" unui bestseller, "Jocuri periculoase" te poartă în mijlocul unei acţiuni dramatice, în care "jocurile" sunt făcute de către Mafie, iar atunci când câştigurile şefului Bassalino sunt ameninţate, repercursiunile devin ... fatale.
"Jocuri periculoase" va aduce în lumina reflectoarelor caractere puternice, atât masculine, bazate pe forţa brută, cât şi feminine, ce îmbină hotărârea cu forţa interioară, dar şi cu farmecul exterior. Dinamică, tensionată, emoţionantă, această carte este un adevărat "film" pe hârtie, ce-ţi va oferi plăcerea lecturii deconectante.
"Eu am fost optimist, dar pe măsură ce a trecut timpul şi am cunoscut tot mai îndeaproape prostia omenească... Eu încă sper, dar numai din obişnuinţă; în realitate, inima mea a acceptat faptul că numai câţiva oameni pot fi salvaţi. Umanitatea în întregul ei e hotărâtă să se distrugă. Şi aceştia sunt oamenii... dacă le spui cum pot fi salvaţi, te vor răstigni. Te vor omorî cu pietre. Mergând prin lume, eu încă mai râd, dar râsul meu are o tristeţe subtilă. Încă dansez cu voi, dar n-o mai fac cu acelaşi entuziasm de acum zece ani.(...) Un singur lucru aştept de la voi toţi: să fiţi voi înşivă, să vă descoperiţi frumuseţea interioară, puritatea conştiinţei, splendoarea ascunsă - şi s-o răspândiţi către cât mai mulţi oameni cu putinţă. Oamenii trăiesc în nefericire. Ajută-i să râdă puţin, să cânte puţin, să danseze puţin."
"Percepţia timpului dispăruse în întuneric şi odată cu ea se dusese şi ceasul ei biologic. Ziua şi noaptea se uneau ca două gemene siameze. Pentru Merete nu exista decât un singur punct fix al zilei, iar acesta era zgomotul trapei retractabile din uşa arcuită.
Prima oară când auzise vocea distorsionată în difuzor şocul fusese atât de puternic, încât nu se putuse opri din tremurat nici când se culcase. Dar dacă nu ar fi auzit vocea ar fi fost moartă de foame sau de sete; ştia asta. Întrebarea era dacă avusese vreo alternativă mai bună."
"Dacă vrei să eviţi să depinzi de societate, nu lăsa critica sau lauda să-ţi tulbure inima. Când veţi putea să cultivaţi arta fără să permiteţi celor lumeşti să-şi facă sălaş în inima voastră, atunci spiritul şi tehnica artistică se vor maturiza în mod natural, iar voi veţi fi capabili mai târziu să atingeţi rafinamentul spiritual. Aceasta este calea care conduce de la întuneric către lumină."
Te afli în faţa unei antologii de povestiri cu tâlc, dintr-un timp în care meditaţia şi studiile zen nu reprezentau un "trend", ci un mod de viaţă. Aceste povestiri nu se vor nici file de istorie moralizatoare, nici exemple neapărat de urmat, ci, mai degrabă, prezintă eforturile depuse de maeştri zen pentru realizarea spirituală, din care vei înţelege că numai meditaţia nu este deajuns. O anumită conduită, o educare a întregii fiinţe, o ridicare deasupra ipocriziei, păstrându-ţi în acealaşi timp umilinţa, şi găsirea frumuseţii în tot ce te înconjoară, toate acestea pot reprezenta modul de a cunoaşte adevărul sublim.
"Cum vreţi să învăţaţi Zen? De ce nu priviţi în inimile voastre? Peştii trăiesc în mijlocul apei şi totuşi ei nu ştiu că apa este acolo; oamenii trăiesc în mijlocul adevărului sublim şi totuşi nu cunosc adevărul."
"Ulises începea să aprecieze noile plăceri pe care le descoperea. De când venise în locul acesta de pe coastă, noile senzaţii pe care le trăia, poveştile care îi erau spuse, şi nu cărţile pe care le citea, îl înzestrau pe dinăuntru, fără ca el să facă vreun efort. Ascetismul în cazul acesta, nu presupunea nici un sacrificiu. Consta doar într-o ascensiune spre punctul cel mai înalt al simţurilor, şi la asta îl ajutau atunci gustul orezului cu peşte-undiţar pe care îl savura în soarele de ianuarie lângă un lămâi încărcat cu fructe şi o fată care-l privea cu coada ochiului pe deasupra farfuriei, în vreme ce proprietarul tavernei vorbea."
