|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Cum se putea ca oamenii să fie şi buni, şi răi, în acelaşi timp? Binele era bine; răul era rău: trebuia să tragi o linie, nu?"(citat). Ei bine, al doilea volum din seria "Vampirii din Morganville" te face să înţelegi că de fapt chiar nu ştii unde să tragi această linie şi mai ales că, de cele mai multe ori, te zbaţi într-o infinită nuanţă de "gri" încercând să-ţi clasifici în cap ce crezi, ce ştii şi ce crezi că ştii. În continuare, Claire alături de Eve, Michael şi Shane încearcă să facă faţă pericolelor, improvizând din mers. Alianţe ciudate se vor crea, precum şi noi duşmănii, totul pe acelaşi fond goth care ne-a atras şi la primul volum. Acelaşi dinamism, acelaşi ritm alert, o carte pe care o citeşti dintr-o suflare, după care ai nevoie de ceva timp să revii în cotidian. Acelaşi "neajuns" ca la primul volum: trebuie să aştepţi până apare continuarea.
-L.J._Smith.png "Trezirea (seria Jurnalele Vampirilor 1) - Recenzii carti bune")
În spatele oricărei vieţi de invidiat se poate ascunde altceva. Ne-am obişnuit să fim sclavii aparenţelor şi să nu vedem doncolo de ele. Elena este imaginea perfectă a adolescentei răsfăţate, regina liceului, frumuseţea oraşului, invidiată de toate fetele şi dorită de toţi băieţii. Şi totuşi golul lăsat în sufletul ei de moartea părinţilor nu reuşeşte să-l umple cu nimic. În ziua în care se trezeşte cu sentimentul neplăcut că o nenorocire planează asupra ei, într-adevăr viaţa i se complică. Apare Stefan, un tânăr exotic, pe care Elena şi-l doreşte "în palmares", dar care nu reprezintă decât o faţă a "medaliei", cealaltă parte , mai întunecată, fiind reprezentată de Damon, fratele lui. Rivalitatea dintre fraţi va fi dusă la extremă, căpătând chiar valenţe "biblice"( Cain şi Abel), iar Elena, prietenii ei şi orăşelul în care trăieşte, sunt prinşi în mijlocul animozităţii dintre cei doi. Ca şi stil de scris n-aş putea spune că aduce prea multe noutăţi.
Lumina lunii, adolescenţi, fiorul primelor experienţe romantice. O carte care abordează realităţile vieţii de familie, adică impactul pe care îl are recăsătorirea unui părinte asupra copiilor. Nu, nu e o carte greoaie, de analiză psihologică. Este chiar o carte uşurică, în care eroina Shelby ajunge să fie trimisă la reeducare pentru plăcerea noii sale mame vitrege. Şi cum de multe ori "tot răul e spre bine", din această experienţă se alege cu mai mult decât o "periere" a personalităţii. Îl întîlneşte pe El, băiatul rău, care, în spatele fizicului atrăgător şi a "pedigree"-ului impresionant, ascunde ceva mult mai periculos. Un roman despre cum cei bogaţi aruncă responsabilitatea educării "odoarelor" proprii unor străini, despre lipsa de comunicare între adolescenţi şi adulţi, despre atracţia noastră către pericol.
Dacă la începutul cărţii frământările personajelor sunt mai ales de natură interioară - să nu uităm că acţiunea se petrece într-un soi de casă de corecţie, până la final totul se va comprima într-o supremă bătălie între bine şi rău. Într-un internat în care toţi rezidenţii ascund câte un secret, şi în care nici profesorii nu par mai "luminoşi", Luce se confruntă atât cu demonii interiori şi cu umbrele care-i înconjoară viaţa, şi pe care le vede dintotdeauna, cât şi cu inexplicabilele ei sentimente profunde pentru Daniel, un coleg care-i dă din prima clipă senzaţia de deja vu şi o nelinişte inexplicabilă. Nu este insensibilă nici la atenţiile lui Cam şi astfel declanşează o ostilitate între cei doi, care poate duce la ceva mult mai grav. O carte despre conceptul de iubire eternă, despre suflete pereche şi despre o dragoste nepermis de mare, care sfidează chiar regulile "de bază" ale credinţei, drept pentru care este blestemată.
"Timiditatea nu era o trăsătură distinctivă a Juliei. Cea mai importantă calitate a ei, cea care o definea, era compasiunea, o calitate pe care n-o moştenise de la nciunul dintre părinţi. Tatăl ei, care era un om cumsecade, tindea să fie o persoană rigidă şi intransigentă. Mama ei, care murise, nu dăduse niciodată dovadă de compasiune, nici măcar faţă de propria-i fiică."
Înscriindu-se cu succes în noul val al romanelor "în vogă", seria "Infernul lui Gabriel", prin acest prim volum, va ocupa o poziţie de top în clasamentul acestora. Povestea profesorului Gabriel Emerson, specialist în opera lui Dante şi a studentei sale, Julia Mitchell nu poate să nu-ţi capteze pe deplin atenţia. Este de remarcat faptul că, încet - încet, în maldărul de literatură "consumabilă" se infiripă ideea că "inteligenţa este sexy". Astfel Gabriel Emerson trece peste tiparele profesorului universitar ponosit şi pătrunde într-o "periculoasă" zonă de atractivitate, devenind simbolul unui nou tip de erou la care să visezi cu ochii deschişi.
Mai puţin picantă ca alte cărţi de acest gen, "Infernul lui Gabriel" aduce şi erudiţia la masa tratativelor, ridicând puţin ştacheta şi acordându-ţi satisfacţia că "rămâi" cu ceva în plus după lectură.
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
Cassie este captivă. Captiva propriilor sentimente, captiva vinovăţiei de a-şi trăda prietena; şi cu fiecare faptă se afundă tot mai adânc, precum în nisipuri mişcătoare: "La fel ca ultima dată când se aflase în camera aceea, Cassie simţi cum din trup i se scurg sufletul şi voinţa. Era mai prinsă în capcană decât fusese vreodată. Era pierdută."
Deşi considerată a fi a treia parte a trilogiei "Blestemul Chalionului" vom regăsi ca numitor comun numai epoca, aceleaşi scheme sociale şi aceleaşi zeităţi. Personajele, teritoriile şi mai ales ponderea supranaturalului sunt complet diferite de celelalte volume. Îmbinarea spiritului uman cu cel animal şi implicaţiile acestui fapt reuşesc să te farmece, dar să te şi deruteze. Introspecţiile, visele premonitorii, psihozele şi blestemele abundă încă din primele pagini, iar acţiunea propriu zisă va prelua conducerea abia din a doua jumătate a cărţii, răsplătind răbdarea şi consecvenţa cititorului. Stilul plăcut al autoarei nu suferă nici o modificare, aşa că în continuare ne vom bucura de magia cuvintelor foarte bine îmbinate, iar pe ici pe colo vom găsi şi ceva mesaje demne de reţinut: "Să trăieşti veşnic! Cum nu ar reuşi un om să găsească fericirea, cu atâtea ocazii de a depăşi greşelile trecutului, pentru a îndrepta lucrurile?
"Viaţa mi s-a schimbat brusc! Scopul existenţei a căpătat iarăşi trup, speranţele, temerile, caznele, preocupările şi sacrificiile s-au îndreptat brusc într-o nouă direcţie - iată perspectiva ce mi se deschide acum în faţă, aidoma panoramei largi care îţi desfată ochiul, subit, când ai ajuns în vârf de munte. Mi-am întrerupt povestirea printre umbrele tăcute ale bisericii din Limmeridge, o reiau, cu o săptămână mai târziu, în forfota şi agitaţia unei străzi londoneze."
Un mister ce învăluie o apariţie stranie, Anne Catherick, o poveste delicată de dragoste între profesorul de desen Walter Hartrightşi Laura Fairlie şi un personaj controversat, Sir Percival Glyde, toate în decorurile unui romantism britanic târziu, vor reprezenta atuurile cărţii "Femeia în alb". Autorul demonstrează ce înseamnă cu adevărat îmbinarea artistică a cuvintelor, fără a avea un stil încărcat sau desuet, şi reuşeşte să creeze şi să susţină atmosfera tensionată pe tot parcursul scrierii. Interesantă este şi abordarea subiectului filtrat prin perspectiva personajelor principale, fără a da impresia de fragmentare.
"Tu m-ai întrebat dacă dragostea există realmente, dar de fapt te refereai doar la aspectul romantic. Eu ştiu că există. Însă oamenii au percepţii diferite despre ea. De multe ori "dragostea romantică" înseamnă de fapt atracţie fizică. Contează şi asta foarte mult, dar fără prietenie şi respect nu poate constitui o bază solidă pentru un mariaj. (...) Concepţia ta despre iubirea romantică ar putea fi extrem de greu de atins în realitate. Dacă tu însă ştii exact ce înseamnă "dragostea" pentru tine, atunci ar trebui să-ţi fie uşor să îţi răspunzi singură la întrebarea dacă există sau nu."
Un decor de epocă populat de personaje frivole şi strălucitoare, "Caruselul inimilor", un "romance" în toată puterea cuvântului, îţi oferă un surprinzător tango al sentimentelor confuze şi amestecate între cele patru personaje centrale ale poveştii, invitându-te să participi, amuzat şi intrigat, la dezlegarea iţelor amoroase ale celor două cupluri instabile.
Interesant, extrem de deconectant şi cu un şarm incontestabil, romanul celebrei Mary Jo Putney se savureză ca un film simpatic într-o după-amiază mohorâtă, reuşind să te învăluie în căldura unei lumi pline de emoţie şi culoare.
