|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
![Extazul lui Gabriel (vol.2 trilogia "Infernul lui Gabriel") de Sylvain Reynard -Carti bune de citit](https://www.cartidecitit.ro/sites/default/files/imagecache/poza_serie/Extazul-lui-Gabriel-vol-2-Triolgia-Infernul-lui-Gabriel-de-Sylvain-Reynard.jpg "Extazul lui Gabriel (vol.2 trilogia "Infernul lui Gabriel") - Recenzii carti bune")
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
Cassie este captivă. Captiva propriilor sentimente, captiva vinovăţiei de a-şi trăda prietena; şi cu fiecare faptă se afundă tot mai adânc, precum în nisipuri mişcătoare: "La fel ca ultima dată când se aflase în camera aceea, Cassie simţi cum din trup i se scurg sufletul şi voinţa. Era mai prinsă în capcană decât fusese vreodată. Era pierdută."
Cum ar fi dacă într-o fracţiune de secundă viaţa ta s-ar întoarce cu susul în jos? Cum ar fi să treci de la o existenţă obişnuită gen "familia fericită americană" la "ciudata din ultimul an de liceu"? Prin asta trece eroina cărţii, Ever, care, în urma unui accident tragic, îşi pierde familia, dar în acelaşi timp "câştigă" ceea ce mai mult ca sigur nimeni nu-şi doreşte: să vadă aure, fantome, să citească gânduri, să "vizioneze" diverse evenimente din viaţa celor din jur. Pare incredibil cum în tot acest "zgomot de fond" cineva poate să meargă înainte. O carte despre vinovăţia pe care o simţi ca singur supravieţuitor al unei catastrofe, o carte în care paranormalul se îmbină perfect cu normalitatea (oare?) vieţii de zi cu zi. O carte despre cum apariţia Lui, a băiatului perfect, îţi poate da senzaţia că-l cunoşti "de când lumea" şi mai ales superba explicaţie a faptului că ţi se pare atât de cunoscut.
"Harry era bine cunoscut pentru calmul cu care se achita de îndatoriri şi pentru logica lui imposibil de învins. Adevărul era însă că nu şi-ar fi putut duce sarcinile la capăt altfel. Dacă şi-ar fi permis să se lase cuprins de emoţie, ar fi paralizat. Fiecare mişcare, fiecare contramişcare, fiecare decizie, analiză sau estimare ar fi fost împovărată de teama paroxistică de a nu face nici o greşeală.
Logica rece, limpede, fusese singurul lui aliat, dar sub expresia lui atât de impasibilă se ascundeau furia şi frustarea."
Harry, conte de Graystone şi Augusta Bellinger, clocotitoare şi ieşită din canoanele epocii, fac un cuplu cum nu se poate mai nepotrivit. Însă tocmai aceste divergenţe şi nepotriviri dau autoarei "materialul" pentru crearea acestei poveşti spumoase şi încântătoare.
Cunoscută autoare a genului"romance", Amanda Quick nu-şi pierde nici de această dată măiestria şi oferă iubitorilor genului un alt exemplu al inepuizabilei sale imaginaţii. Limbajul simplu, punctat pe alocuri cu "preţiozităţi" specifice epocii, se dovedeşte armonios şi echilibrat, oferind cititorului atât satisfacţia unei cărţi de dragoste cât şi suspansul aventurii şi dezlegării de mistere.
"Nu aceasta era viaţa adevărată. Aceasta era viaţa privită de la geam. Viaţa urmărită la televizor. Nici nu-mi mai aduceam aminte de când nu mă mai ascunsesem de viaţa asta.
Eram îngheţat, mâna îmi era plină de zăpadă şi era om.
Viitorul se întindea în faţa mea, infinit şi tot mai larg, era al meu aşa cum nimic nu fusese vreodată până acum."
Continuarea seriei "Lupii din Mercy Falls" te va purta iarăşi pe carări înfrigurate de pădure, prin hăţişurile frământărilor adolescentine, când numai tu ştii ce simţi, când părinţii evident vorbesc o altă limbă, când tot ce contează, tot ce vezi, tot ce vrei şi tot ce respiri este iubirea ta. Vei descoperi în noul personaj Cole St. Clair un maestru al fugii de propria viaţă dusă la extrem, oscilând între trăirile omeneşti şi cele animalice, câştig de cauză având de această dată cele din urmă: "În acelaşi timp, trupul meu nu era complet uman - dar nu era nici lup, pe de altă parte. Era un teritoriu ciudat, de mijloc, corpul unui om şi creierul unui lup. Amintirile unui om văzute prin ochii lupului."
De ce "Şovăire"? Este o "Şovăire" prin viaţă, o "Şovăire" în a-şi găsi fiecare calea, modul de exprimare, sinele. Singura certitudine rămâne dragostea dinre Sam şi Grace, pusă la încercare atât de cei din jur, cât mai ales de soartă.
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
Dacă "Blestemul Chalionului" ne-a plăcut, vom adora "Paladinul sufletelor". Trecând peste izul de "Chanson de geste" medieval, subiectul ne va dezvălui o lume în care "domniţele la ananghie" nu mai sunt ce erau odinioară. Din abundenţa de personaje a volumului anterior, va trece în prim plan Roina Ista, "nebuna" din "Blestemul Chalionului". Vom remarca, plăcut surprinşi, că nebunia aceasta este de fapt o adâncă spiritualizare a credinţei, iar aventura doamnei ne va purta pe tărâmul luptelor cavalereşti, dar, în egală măsură, şi pe tărâmul zeilor, vrăjitorilor şi demonilor. Pagini deosebit de frumoase se vor aşterne în faţa cititorului, iar pelerinajul Istei, care refuză "lâncezeala" între zidurile cetăţii pentru a porni în călătoria care îi va schimba nu numai ei viaţa, ci multor alte personaje, reprezintă un pretext pentru a aprofunda virtuozitatea folosirii cuvintelor.
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
"În timp ce, în faţa mea se închidea uşă după uşă izolându-mă inima mea se deschidea tot mai mult.(...) Nu îmi puteam controla activităţile (...) însă emoţiile mele rămâneau libere şi neatinse. Ajunsesem să cred că, în parte, boala mea derivă din acest conflict între control şi dorinţă. În dragoste, nu avem control. Inima şi mintea noastră sunt tulburate, stârnite şi fermecate de puterea copleşitoare a emoţiilor care ne fac să încercăm să uităm de lumea adevărată. (...) Prin lecţii, aforisme şi abilităţi dobândite suntem modelate... şi controlate."
"Lucrurile erau diferite în viaţa asta. Toată lumea spunea asta, şi Luce chiar o simţea: o revelaţie creştea din ce în ce mai mult în ea. Se privise cum murise şi supravieţuise. Nu mai era nevoie ca Daniel să-şi poarte singur pedeapsa. Era ceva ce puteau face împreună."
