"Majoritatea cuplurilor nu petreceau fiecare secundă împreună, numai că noi nu eram un cuplu obişnuit. Amândoi aveam probleme, nesiguranţe şi o dependenţă de celălalt care avea nevoie de contact continuu ca să putem funcţiona cum trebuie. Uram gândul de a fi despărţită de el. Şi rar se întâmpla să treacă mai mult de două ore fără să mă gândesc la el."
Când trecutul dureros te prinde din urmă, întreaga ta existenţă îţi este dată peste cap. Dacă la asta se mai adaugă şi o relaţie explozivă, atunci avem reţeta perfectă a unui dezastru. Povestea Evei şi a lui Gideon Cross continuă cu acelaşi erotism de până acum, dar autoarea optează pentru complicarea vieţilor celor doi aducând în prim plan lucruri dureroase, ce se credeau adânc îngropate. Încet, suntem purtaţi dinspre sfera exclusiv erotică într-un mediu plin de suspans, lucru ce nu poate decât spori şarmul lecturii.
Din nefericire "Revelaţia" rămâne numai mijlocul prin care cititorul este atras mai adânc în poveste, neoferindu-ţi decât parţial satisfacţia lucrurilor rezolvate, lăsând restul pe seama continuării seriei. Frustrarea cititorului, declanşată de acest fapt, este îndulcită însă de carisma personajelor principale şi de relaţia lor umbrită de demonii interiori.
"Baxter St.Yves era de departe cel mai interesant om pe care îl cunoscuse, conchise Charlotte. Dar aceleaşi calităţi care îl făceau fascinant puteau să-l facă şi periculos. Sau, cel puţin, îl făceau mai puţin maleabil. Avea nevoie de un administrator care să primească instrucţiunile fără să le discute, nu de unul care să necesite permanent explicaţii şi justificări. Nu credea că Baxter era uşor de comandat. În cel mai bun caz, avea să se dovedească dificil."
Deşi nu era pe deplin convinsă, Charlotte Arkendale îl angajează pe Baxter St. Yves drept administrator neştiind că acesta îi solicitase postul din alte motive. Combinaţia dintre Baxter, pasionat de ştiinţe, şi controversata Charlotte, un fel de detectiv particular pentru doamnele cu avere, pigmentată cu mistere şi situaţii extreme, va constitui farmecul romanului. Personajele îşi trăiesc cu dezinvoltură maximă atât pasiunile, cât şi momentele limită, oferind cititorului un spectacol pe măsura aşteptărilor. Povestea lor neconvenţională te învăluie şi te "leagă" de lectură de la început până la tumultuosul final, fără a-ţi da vreun motiv să te smulgi din lumea lor, înapoi în realitate.
Trebuie să recunosc că această recenzie m-a pus în încurcătură. Nu că n-ar fi o carte bună, ci mai degrabă este o carte pentru "cunoscători". Subiectul este interesant şi te incită această crono-afecţiune, cu alte cuvinte călătoria în timp. Să recunoaştem acum: să poţi călători în timp, să afli "chestii" care-ţi pot îmbunătăţi viaţa prezentă, cine nu şi-ar dori? Bineînţeles că toate vin cu un preţ, pentru că aşa-i viaţa: "ţi se dă cu o mână, ţi se ia cu două". Dar ideea în sine rămâne foarte atrăgătoare, cu toate neajunsurile ei. Harry va găsi refugiul său pentru aceste neajunsuri în dragostea lui pentru Clare, după cum recunoaşte chiar el: "Dragostea noastră a fost firul din labirint, plasa de sub cel care merge pe sârmă la mare înălţime, singurul lucru real din viaţa asta ciudată a mea, singurul în care am putut să mă încred vreodată". Pentru că, într-adevăr, Clare reprezintă singura constantă din viaţa lui.
"Roza e un cifru, semnifică atingerea înţelepciunii divine, ţelul întregii omeniri. (...) Singura cale către acea înţelepciune este cea a iubirii şi a cunoaşterii; roza înflorită tălmăceşte întregul sens al universului- într-adevăr, întregul adevăr, întregul înţeles al acestuia ni se poate dezvălui printr-un trandafir precum cel din faţa noastră. A înţelege misterul rozei înseamnă a desluşi esenţa universului. Prin simpla sa perfecţiune ne putem desăvârşi noi înşine."
Trebuie să recunoaştem că această carte reprezintă continuarea firească a "Tristeţilor de sucub", într-o asemenea măsură încât nu prea merge "de la sine". Adică trebuie să ai "baza" pusă de primul volum, pentru a putea intra în atmosferă. În rest nu putem decât să cititm fascinaţi despre frământările pământeşti ale "nepământenei" Georgina Kincaid. Picanteriile continuă şi în acest volum, dar am constatat cu plăcere că un autor bun va reuşi să strecoare şi ceva fraze memorabile, într-o lectură de weekend. Astfel, rămâi şi cu ceva mai mult decât distracţie. Şi ca o invitaţie la lectură citez: "...tot ceea ce dă dependenţă are un preţ - în principal te înrobeşte şi te face să te simţi oribil când n-o ai. Însă celălalt adevăr e că fiinţele umane nu sunt menite să fie perfecte. Asta e umanitatea: o serie de succese şi insuccese, permanenta punere la încercare a propriei naturi şi a propriilor aptitudini.
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
Deşi nu se specifică în mod clar, cartea este continuarea celor 4 volume "Jurnalele Vampirilor". Întoarcerea Elenei, din finalul surprinzător al volumului anterior, nu este atât de uşoară, iar energiile eliberate în micul orăşel - care oricum este situat într-un nod de convergenţă a multor forţe - vor face această locaţie şi mai atrăgătoare pentru orice "supranatural" care şi-ar dori să chinuiască oamenii. Senzaţia de "serial tv" nu te părăseşte în tot timpul lecturii şi efectele speciale, descrise cu atâta lux de amănunte, mai mult ca sigur arată mai bine pe ecran decât citite. Dacă primele volume aveau un gram de supranatural, dar accentul cădea mai mult pe interacţiunea celor două lumi, cartea de faţă abundă în manifestări ce ne depăşesc cu mult imaginaţia. Lectura acestui volum rămâne totuşi o experienţă incitantă, mai ales că în mijlocul tuturor acestor întâmplări ne vom găsi şi personajele preferate.
"Crezuse şi acceptase scuzele lui. Chiar înţelesese o parte din motivaţii. Dar asta nu anula faptul că era ca un butoi de pulbere cu fitilul foarte scurt. Nu voia să-i iasă în cale, dacă exploda din nou.
Şi apoi, nici ea nu era lipsită de temperament. Poate avea un fitil mai lung, dar, într-o oarecare măsură, calitatea explozibilului era aceeaşi."
O licitaţie de obiecte obişnuite, la limita kitsch-ului, se va transforma într-o poveste tensionată, pigmentată cu crime şi investigaţii. Pe fondul acestor întâmplări se va desfăşura şi povestea "de suflet" în care Isadora Conroy şi Jed Skimmerhorn sunt protagoniştii.
Încă un exemplu de virtuozitate din partea Norei Roberts, care ştie exact cum să atragă cititorul prin intriga minuţios ţesută, prin dozarea atentă, atât a adrenalinei, cât şi a emoţiilor, "Comori tăinuite" se citeşte cu o deosebită plăcere, devorând pagină după pagină, pentru a afla deznodământul poveştii. Proaspătă şi echilibrată, cartea de faţă îţi oferă atât satisfacţia sufletească a unei poveşti de viaţă, cât şi participarea activă la o investigaţie desfăşurată pe mai multe planuri. Cum perspectiva se va muta de la personajele pozitive, la cele negative, experienţa devine una completă şi fascinantă, demnă de o carte de top.
"Tot ce văzuse din Wales prin ferestrele trăsurii era verdele: un verde întunecat, plin de viaţă, care părea înmuiat în apă şi vânt. Nu mai mirosise marea, însă o recunoscu de îndată, undeva adânc în oaselel ei. Era sălbatică, liberă, plină de vietăţi şi o făcea să viseze la lungi călătorii pe apă, spre insule despre care nu auzise niciodată.
Când nu contempla marea, se gândea la doctorul fioros şi strălucit cu care avea să se căsătorească. După spusele tatălui său, fusese considerat pe nedrept o bestie, din cauza nerăbdării sale cu decrepiţii săi colegi."
Linnet Thrynne categoric nu este o tânără potrivită epocii în care trăieşte. Mult prea isteaţă, cu limba extrem de ascuţită şi cu prea puţin respect pentru convenienţe, se vede pusă în situaţia stânjenitoare de a fi nevoită să părăseacă Londra pentru a opri valul de bârfe răutăcioase la adresa ei. Piers Yelverton, conte de Marchant, invalid, medic, şi om peste măsură de morocănos, va fi cel cu care Linnet ar trebui să se căsătorească. Sau poate că nu....?
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."