|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Ulises începea să aprecieze noile plăceri pe care le descoperea. De când venise în locul acesta de pe coastă, noile senzaţii pe care le trăia, poveştile care îi erau spuse, şi nu cărţile pe care le citea, îl înzestrau pe dinăuntru, fără ca el să facă vreun efort. Ascetismul în cazul acesta, nu presupunea nici un sacrificiu. Consta doar într-o ascensiune spre punctul cel mai înalt al simţurilor, şi la asta îl ajutau atunci gustul orezului cu peşte-undiţar pe care îl savura în soarele de ianuarie lângă un lămâi încărcat cu fructe şi o fată care-l privea cu coada ochiului pe deasupra farfuriei, în vreme ce proprietarul tavernei vorbea."
"Când eşti copil, lumea ţi se pare un teren de joacă nesfârşit şi e a ta. E necunoscută, interesantă şi e a ta aşa cum o visezi tu. Nu ştii viitorul, dar crezi că-l poţi modela după bunul-plac al inimii. Totul, dar absolut totul, este posibil. Tot ce este frumos pe lumea asta e posibil.(...)
Când îmbătrâneşti, ai mai puţine opţiuni. Te uiţi în jurul tău ştiind că nu le vei putea avea pe toate şi spui "asta este". Nu mai eşti în stare să te identifici cu personajele dintr-o carte. Treci pe sub panoul invizibil pe care scrie: "Bine aţi venit în epoca fericirii limitate! Bine aţi venit în lumea faptelor reale!" Înveţi să te mulţumeşti cu puţin; oare acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l înveţi?
De fapt, viaţa ia sfârşit în tinereţe. Toată povestea cu a doua primăvară a vieţii nu este decât o mare vrăjeală. De data asta, lumea a pus stăpânire pe tine, iar tu trebuie să te resemnezi."
"Dacă ştiţi vreo situaţie mai corneliană, puneţi-o la pachet şi expediaţi-mi-o la repezeală; o cumpăr. Barbară dilemă, ai? Poate că la câţiva metri de mine se află asasinul Adelei, dar because extravaganta mea situaţie, nu pot interveni. Tot ce pot face e o meningită, în sănătatea ucigaşului plătit. Ei, asta-i bună! Păi aşa se poartă San-Antonio cutezătorul? San-Antonio întreprinzătorul, cel care nu marşează niciodată (la combinaţii) şi care înaintează întotdeauna? A, nu! Sângele meu fierbinte îl împinge să acţioneze."
Cum însăşi autorul o caracterizează în dedicaţie, "proza aceasta prea puţin academică" va fermeca cititorul încă din debut, asigurând seriei poliţiste "San-Antonio" succesul scontat. Redată ca o conversaţie personaj principal - cititor, punctată pe ici, pe colo cu acţiunea propriu-zisă, "De la A la Z", prima parte a seriei, va obişnui cititorul cu stilul atipic al autorului, cu umorul licenţios pe alocuri, cu autoironia, cu sarcasmul, toate acestea combinându-se într-un reuşit roman poliţist.
"Să stai lângă ieşirea din gaura 1 şi să laşi privirea să ţi se piardă în verdele care pare să nu se sfârşească niciodată este un privilegiu pe care noi, locuitorii din Altos de la Cascada, nu îl apreciem întotdeauna cum se cuvine. Până când îl pierdem. Te obişnuieşti cu ceea ce ai, mai ales când ce ai este minunat. Mulţi dintre noi lăsăm să treacă luni de-a rândul fără să dăm o raită pe la vreuna dintre cele optsprezece găuri, ca şi cum nu ne-ar păsa că sunt acolo, la câţiva metri de casele noastre şi pe de-a-ntregul la dispoziţia noastră. Nu este nevoie să fii jucător de golf ca să te bucuri de o asemenea frumuseţe naturală."
Într-un cartier rezidenţial de lângă Buenos Aires câteva familii privilegiate îşi duc existenţa într-un decor de excepţie. Viaţa fără griji şi luxul pe care îl împărtăşesc reprezintă fundamentul prieteniilor legate între membrii acestor familii, singurii părând a avea o legătură autentică fiind cei mai tineri reprezentanţi, Romina şi Juani, probabil datorită vârstei "rebele".
Cum tragedia nu ocoleşte pe nimeni indiferent de contul din bancă, recesiunea îşi pune amprenta asupra vieţii liniştite din cartier şi protagoniştii noştri ajung să cunoască frământări şi griji noi, deloc potrivite statutului lor şi stilului cu care erau obişnuiţi.
"Singurul material uman: ea însăşi, fiindcă nu se poate îndrepta spre alţii, dar înconjurată de expresia pe care au dat-o figurii umane marii portretişti germani şi italieni. Din această confruntare a propriei identităţi iau naştere atunci problematicile care ating esenţa însăşi a artei: cea a iluziei, a dedublării, a raportului cu moartea. Mai mult decât o autobiografie, autoportretele sale se vor dovedi "imagini ale interiorului" unei femei pornite într-o căutare pe cât de existenţială, pe atât de estetică, a unei fiinţe încă în devenire, a unei conştiinţe care se naşte."
Cine a fost Frida Kahlo? O pasăre cu aripile frânte sau o mare artistă? Adevărul este că, mai mult ca sigur, una fără cealaltă nu se poate. Pentru că expresia supremă a artei sale se va sprijini pe durerea ce-i frământa permanent trupul. Această carte oferă cititorului, pe lângă bogăţia de ilustraţii, istoria unei mari artiste, formată într-o epocă de mari frământări politice, care îi vor determina convingerile de mai târziu.
"Cu fiecare zi ce trece, disperarea şi blestemul se înmulţesc în casa aceasta. Nu mai e posibil să lustruim mobila, să ştergem pereţii. Acum trebuie să lăsăm ca plantele agăţătoare să stăpânească, să urce pe picioarele noastre, să se adape din sângele nostru şi inimile noastre. Vom avea, astfel, părul din frunze, mâini şi picioare din copaci. Trebuie să renunţăm, Ines, trebuie să renunţăm. Nu lupta, nici nu plânge. Doar mai târziu vom deveni păşune pentru animale şi vom putea înflori pe marginea drumurilor, dacă vreuna dintre noi va avea acest drept. Poate vom fi flori ofilite, uscate şi dezgolite."
"Hitler a fost cel mai învederat şi candid optimist din ultima sută de ani. De aceea a fost cel mai mare monstru. Ai mai auzit vreodată de ceva atât de optimist ca "Soluţia finală"? Nu doar că ar putea exista o soluţie- pentru orice,ia aminte, când de fapt încă n-am găsit leacul pentru banala răceală - ci nici mai mult, nici mai puţin decât una finală!(...) Iată o regulă de aur în viaţă, Kugel, oriunde-ar fi să trăieşti, oricând ar fi să te naşti: când cineva se ridică şi promite că va fi mai bine, ia-o la fugă. Ascunde-te. Pesimiştii nu construiesc camere de gazare.(...)
În mintea lui se distilase, într-un fel, esenţa întregii gândiri occidentale şi orientale a ultimelor două mii de ani şi acum stătea semeţ, cum numai cineva trăind în ziua de azi ar fi putut, pe culmea celui de-al douăzeci şi unulea secol al întregii istorii, moştenind toată experienţa, înţelepciunea şi ştiinţa omenirii şi de acolo, de la înălţimea aceea ameţitoare, spunea că izvorul tuturor relelor de pe lume, cea mai importantă cauză a suferinţei şi a urii şi a tristeţii şi a morţii, nu e nici boala, nici rasa, nici religia.
"Oricărui fizic monstruos îi corespunde o metafizică: monstrul, această fiinţă de neconceput, constituie, într-adevăr, o provocare pentru gândire. Monstrul trebuie înţeles, integrat într-un sistem filosofic sau religios, descifrat, depăşindu-se aceste fenomene care îi tulbură atat de mult pe oameni şi explicându-le existenţa."
Acest nou volum din seria "Enciclopedica" îţi va supune atenţiei conceptul de "monstru-monstruos" trecându-l prin filtrul întregii istorii a umanităţii. De ce această alegere? Autorul constată că, pe lângă faptul că monstruosul a provocat întotdeauna reacţii ambivalente, fascinaţie versus oroare, şi excesive, în orice caz nelăsându-i niciodată indiferenţi pe oameni, întrebările legate de acest subiect sunt practic întrebări despre propria identitate.
Dacă în antichitate monstrul joacă un rol fundamental în explicarea genezei şi a lumii aşa cum este ea, având o importantă încărcătură simbolică, monoteismul creştin îi va reduce aria în domeniul răului. În prezent orice monstru occidental este o apocalipsă, adică un avertisment din care trebuie trase învăţături. După ce va parcurge toate argumentele prezentate în carte, cititorul va înţelege că monstrul nu este contra naturii, ci doar contra a ceea ce numim noi natură.
"-La cine să mă rog, zise el, cine spune că există cineva acolo, afară, cine spune că universul e altceva decât o mare flaşnetă?
-Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufinzi."
"Un investigator, dumneavoastră, de exemplu, credeţi că aţi descoperit asasinul, dar cine este asasinul? Cel care doreşte moartea altuia, cel care o comandă, cel care o execută tăind gâtul, trăgând glonţul, sau prin orice metodă vreţi, cel ce organizează execuţia, cel ce o plănuieşte, cel ce o acoperă, cel ce primeşte banii pentru munca lui? Care dintre ei e mai vinovat? Cum este piramida crimei astăzi? Cine este în secolul XXI adevăratul criminal, doamnă Iscar? Toţi, răspunde ea. Un răspuns facil, doamnă, un răspuns politic corect. Iar răspunsurile politic corecte sunt nişte rahaturi şi nu spun niciodată adevărul. Ştiţi ce aş răspunde eu? Că asasinul e cel care rămâne viu la sfârşit de tot, cel pe care nimeni n-a putut să-l omoare. Ceilalţi sunt verigi. Verigi ce pot fi înlocuite în majoritatea cazurilor. Dar cel care rămâne viu la urmă, acela e altceva, acela are putere cu adevărat."
