|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Binele şi răul sunt noţiuni care variază în funcţie de felul cum le interpretăm. (...) Lasă-te condusă de instinct, dar nu-l lăsa niciodată să te stăpânească el pe tine. (...) Indiferent ce-ai face, fiinţa ta îşi aparţine şi tu eşti singurul judecător al faptelor tale."
Dacă îţi plac aventurile istorice, unde adevărul este învăluit în magie şi în mister, atunci cărţile lui Mireille Calmel vor fi preferatele tale. Într-o perioadă frământată când Aquitania era revendicată atât de Franţa cât şi de Anglia, Alienor se vede disputată de cele două puteri. Loanna de Grimwald, demnă urmaşă a Avalonului, va deveni însoţitoarea acesteia pentru a se asigura că Anglia va deveni câştigătoarea disputei. Astfel vom descoperi că în acele vremuri politica se mută adesea în aşternut, iar căsătoriile devin metode de a câştiga putere şi domenii.
"Patul lui Alienor" îţi va aminti de frumoasele "Chanson de geste", cu trubaduri, cavaleri, domniţe, turniruri, intrigi, cruciade, toate pigmentate cu scene dramatice sau de suflet, având în prim plan femei puternice, bărbaţi carismatici şi luptători îndârjiţi. Vei iubi această carte concentrată şi magistral scrisă, în care istoria se împleteşte cu magia şi unde personajele te vor cuceri şi te vor convinge să iei parte la aventurile lor.
"Ca de obicei, sultanul părăsi cetatea cu mare pompă, cu un fast demn de cel mai bogat suveran din Europa. Căteva mii de spahii, trei regimente de ieniceri, suita Marii Camere, precum şi o armată de servitori. Era prezent şi marele maestru şoimar şi alţi înalţi dregători, care răspundeau de vânătoare.
Cortegiul străbătu artera principală a oraşului; de-a lungul străzii se buluceau sute de oameni, care îl aclamau pe tânărul monarh îmbrăcat într-o superbă ţinută din mătase albă brodată cu aur."
Se spune că istoria nu este deloc blândă cu cei ce o scriu. Iată că exemplul marelui stăpânitor otoman Suleyman vine să contrazică această idee şi asta pentru că multele scrieri ce l-au avut ca protagonist nu au reuşit să arunce nici o umbră asupra măreţiei lui. "Ultimul vis al lui Suleyman" îţi va purta din nou paşii în timpuri tulburi, unde, de cele mai multe ori, viaţa era incertă, iar războaiele de cucerire erau un fapt obişnuit. Cele patru destine analizate în cartea de faţă, al cavalerului Ogier de Mercoeur, al Alexandrei Lisowska, viitoarea sultană Hurrem, al lui Ibrahim, mare vizir şi prieten al sultanului, şi însuşi destinul lui Suleyman, al devenirii lui, se vor întretăia de-a lungul perioadei prezentate, pe fondul unei fresce istorice de excepţie.
"Acum eram războinic. Eram membru al echipajului nobilului Hastein. Aveam să-l urmez pentru a lupta împotriva duşmanului şi pentru siguranţa pământurilor noastre. Visul copilăriei mele se îndeplinea. Eram viking."
"Pentru Roxelana, bâb us-Sa'âde era uşa care se deschidea spre Suleyman, deci uşa care se deschidea spre lume. Această lume pe care jefuitorii barbari i-o răpiseră altădată, smulgând-o din sânul familiei, din casa şi din satul ei, din imensele întinderi cu grâu galben care odinioară constituiseră universul său întreg şi pe care îl iubea nespus. Acolo, era liberă să plece şi să vină, fără aparenţe, ocupându-se de nevoile întregii case şi de curte, de care era răspunzătoare. Dar ce însemna libertatea într-un sătuc sordid?"
Dincolo de impresionanta cronică a Imperiului Otoman, condus cu mână de fier de Suleyman Magnificul, ne aflăm în faţa împlinirii unui destin, a unei poveşti de dragoste secondată de o ambiţie extraordinară. Cititorul va descoperi în "Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem" o carte deosebit de bine documentată, care îmbină perfect realitatea istorică cu poveştile de serai. Păstrarea anumitor cuvinte în limba turcă va spori autenticitatea şi farmecul acestei scrieri, oferind cititorului senzaţia că face efectiv parte din acea lume. Această senzaţie va fi întreţinută cu succes atât de descrierile ample şi deosebit de frumoase, cât şi de intrigile de curte, minuţios analizate, nici un aspect nefiind lăsat la voia întâmplării.
Un manuscris pierdut care poate zgudui din temelii întreaga istorie a omenirii şi o acţiune ce se desfăşoară din New York la Londra şi apoi în Ierusalim, dar te aruncă în acelaşi timp în Evul Mediu şi chiar în timpuri biblice.
"Francesco Monterga nădăjduia să poată picta fără ajutorul lipsit de poezie al uleiurilor şi gălbenuşurilor de ou, al argilelor prăfoase şi pietrişului măcinat, al răşinilor unsuroase şi mineralelor veninoase. Voia, asemenea poetului care desparte lucrul de esenţa lui, să lucreze culoarea cu puritatea cu care se scrie versul. La fel cum Dante putuse să coboare în infern, să navigheze pe rău mirositorul râu al lui Caron, să istorisească chinurile cele mai înspăimântătoare şi să iasă curat şi pur pe calea vorbelor, Francesco Monterga năzuia să facă din pictură o artă sublimă, limpezită de stricatele contingenţe ale materiei. La fel cum vorba e ideea însăşi şi se lipseşte de obiectul pe care-l numeşte, culoarea pură trebuia să se lipsească şi ea de purtătoru-i material, de pigmenţi şi diluanţi."
"Emoţiile noastre sunt diferite, dar simţim. Nu ne uităm niciodată cu ochii reci la viaţă sau la moarte. Nu interpreta greşit aparenta noastră seninătate. La urma urmei, noi trăim într-o lume condusă de încrederea perfectă în Creator, dar suntem cât se poate de conştienţi că fiinţele omeneşti nu trăiesc la fel şi le compătimim din suflet."
"În jurul nostru există o putere, care trăieşte prin ea însăşi. La fel ca râurile, care ne hrănesc, dar care ne şi pot distruge. Indiferent dacă ne aduc belşug sau dacă ne înecăm în ele, apele râurilor rămân aceleaşi. Aşa este şi puterea. Când ea ne înalţă şi ne deschide ochii în faţa bunătăţii şi minunilor, înnobilându-ne şi făcându-ne dornici de fapte bune sau eroice o numim Dumnezeu. Dar când este folosită pentru a da naştere suferinţei, durerii şi depravării, o numim Satana. Puterea este şi în Dumnezeu şi în Satana. Doar noi, oamenii, prin felul în care o folosim, o facem să devină Dumnezeu ori Satana."
"Una din rarele bucurii de care are parte un principe este dragostea nefăţărită a supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână ţine sceptrul, în cealaltă cnutul.(...) Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o dată avusese ocaziunea să constate dragostea pe care i-o dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din boierimea ţării - luminaţii - îi închinau cele mai nobile simţăminte, Alexandru Ioan era steaua lor, norocul unui popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând capete, nu-l păstra cu flinta, barca lui nu plutise niciodată pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea teama."
Puţini autori reuşesc să schimbe registrul şi să adapteze limbajul, şi naraţiunea în sine, epocii în care se petrece acţiunea. Iată că Rodica Ojog Braşoveanu nu va avea nevoie decât de câteva pagini pentru a te fermeca şi a te prinde în această aventură a protipendadei bucureştene din timpul domniei lui Cuza. Vei petrece timpul atât în casele boierilor de partea lui Vodă, cât şi în cele ale "ţesătorilor" de intrigi şi vei savura cu aceeaşi voluptate descrierile decorurilor, caracterizările personajelor, simţind şi văzând cu proprii ochi fastul epocii.
"Dacă ştiinţa se mărgineşte să afle doar cum, nu şi de ce, mă îndoiesc că va fi vreodată luată în serios."
