|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Deşi la prima vedere o simplă carte poliţistă, "Ascultă şi mori!" va surprinde cititorul prin modul de redare a acţiunii, dar şi prin subiect. Discursul este fragmentat, iar "întregul" va fi împărţit în instantanee ce se succed cu repeziciune, alternând scenele din viaţa personală a poliţiştilor cu scene de investigaţie, dar şi cu câte o privire în "teatrul de acţiune" al celui urmărit. Nu se zăboveşte suficient asupra nici unui aspect şi impresia generală este că informaţia îi este "servită" cititorului şi depinde de el ce face cu ea. Modul de interacţiune al infractorului cu poliţia, prin scrisori ce cuprind citate din Shakespeare, anagrame, jocuri de cuvinte, ne face să credem că acest ucigaş este un "client" mai vechi al secţiei 87, ceea ce justifică determinarea obsesivă a tuturor de a-l prinde.
"Ne irosim vieţile încercând să ne realizăm aspiraţiile, să reuşim în carieră, să ne facem o familie, să câştigăm cât mai mulţi bani şi continuăm mereu să amânăm acele promisiuni pe care ni le facem în forul nostru interior, că într-o zi ne vom implica în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că vom da o mână de ajutor pur şi simplu fiindcă aşa e corect."
O echipă de doi avocaţi, Paul Madriani şi Harry Hinds, se văd puşi în postura extrem de dificilă de a-l apăra în instanţă pe doctorul David Crowe, acuzat de uciderea colegei sale. Dacă în debutul cărţii cititorul va lua confortabil loc în sala de judecată, unde se desfăşoară un proces tipic american, spectaculos şi incitant, pe parcurs, când lucrurile încep să se complice şi povestea centrală va fi secondată şi de altele, interesul se va muta în afara acestei săli, urmărind eforturile celor doi avocaţi în a găsi modalitatea de achitare a acuzatului.
Misterioase documente furate, cercetări avangardiste în domeniul medical, martori incomozi, dovezi covârşitoare, totul te va ţine în suspans, autorul creând în acest roman o atmosferă de excepţie. Răsturnările de situaţie şi finalul neaşteptat vor contribui de asemenea la savoarea întregului, "Procesul" devenind astfel un veritabil răsfăţ pentru iubitorii genului.
"Se spune că este nevoie de foarte mult timp pentru a te împăca cu o tragedie. Rămâi ca amorţit. Nu poţi accepta realitatea cumplită. Dar nu este adevărat. Cel puţin, nu pentru mine. Am înţeles pe deplin toate implicaţiile. (...)
Şi, cu toate acestea, moartea este un mare învăţător. Numai că este prea dură.
Aş dori să vă pot spune că prin această tragedie am descoperit ceva, ceva care să-mi fi schimbat fundamental existenţa şi să vă transmit şi vouă această înţelepciune. Dar n-am descoperit nimic. (...) Tragedia este ceva personal. Tragedia îţi grevează sufletul. S-ar putea să nu fii mai fericit. Dar vei fi, în orice caz, mai bun."
"Percepţia timpului dispăruse în întuneric şi odată cu ea se dusese şi ceasul ei biologic. Ziua şi noaptea se uneau ca două gemene siameze. Pentru Merete nu exista decât un singur punct fix al zilei, iar acesta era zgomotul trapei retractabile din uşa arcuită.
Prima oară când auzise vocea distorsionată în difuzor şocul fusese atât de puternic, încât nu se putuse opri din tremurat nici când se culcase. Dar dacă nu ar fi auzit vocea ar fi fost moartă de foame sau de sete; ştia asta. Întrebarea era dacă avusese vreo alternativă mai bună."
"La lumina zilei, când o adiere de vânt agita copacii şi lăsa impresia de viaţă, Pripiat arăta foarte rău. Arkadii aproape că putea să vadă lungul şir de oameni şi felul în care aceştia trebuie să se fi uitat peste umeri la apartamentele lor şi la tot ceea ce aveau.(...) Rudele trebuie să fi tras de tinerii încăpăţânaţi şi să îi fi împins pe cei mai în vârstă, derutaţi, şi să îşi ferească pruncii de soare. Urechi trebuie să se fi închis la întrebarea "De ce?".
Răbdarea trebuie să fi fost o calitate, în vreme ce medicii dădeau fiecărui copil tablete cu iod - prea târziu!"
