|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Jake era uşurat. Corpul omenesc era pentru el o construcţie magnifică, iar cărămizile sale, oasele, îl fascinau întotdeauna. Era mai multă frumuseţe în trupul unui om decât în cea mai sublimă muzică. Uneori Jake simţea, aşa cum simţea şi acum, că oasele mute spuneau extrem de multe, cu simpla condiţie să le înţelegi limba (...) Ştia că aveau sarcina să restituie într-o anume măsură ceea ce scheletele pierduseră; era un lucru pe care viii îl datorau morţilor. Din moment ce aceşti oameni nu mai puteau vorbi în nume propriu, era datoria lor să vorbească pentru ei."
Atunci când tăcerea morţii se aşterne inevitabil asupra corpului uman, rămâne ca altcineva să preia poveştile nespuse, misterele nedezlegate, chinurile nerăzbunate. Medicul patolog Jake Rosen, ca serviciu pentru un vechi prieten, se va vedea implicat într-o conspiraţie de proporţii mai mari decât părea la prima vedere. Împreună cu avocata Philomela Manfreda, va încerca să dezlege iţele complicatei afaceri şi să facă dreptate celor ce nu-şi mai pot face auzit glasul.
"Cînd e cel mai bine, viaţa e inimaginabil de simplă şi bună... Aşa cum ar trebui să fie. (...)
Cazul mă înfricoşa şi cu siguranţă nu fiindcă aş fi crezut în vampiri.
Credeam, însă, în lucrurile ciudate şi oribile pe care oamenii sînt uneori în stare să şi le facă unii altora: muşcături sălbatice, spînzurări sadice, drenarea corpurilor de sînge, atacuri cu tigri. Pentru început, nu puteam să-mi imaginez cam cum ar trebui să fie ucigaşii."
Dacă credeai că "Violetele sînt albastre" este numai continuarea thrillerului "Trandafirii sînt roşii" atunci te aşteaptă o surpriză de proporţii, pentru că, aşa cum însuşi autorul afirmă, "Nici un lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem noi." Povestea "Creierului" (numit aici, probabil datorită traducerii, "Geniul") continuă într-adevăr, iar între acesta şi detectivul Cross interacţiunea devine un fel de joacă "de-a şoarecele şi pisica". Şi totuşi aspectul cel mai important al cărţii este reprezentat de un nou caz, mai sângeros decât te-ai fi putut aştepta, cu personaje diabolice şi carismatice "în acelaşi ambalaj", cu pagini care-ţi ridică tensiunea la maxim, cu răsturnări de situaţie pe cât de neaşteptate, pe atât de incitante.
"Îşi lăsă capul în mâini, simţind că-i va exploda de atâtea informaţii. Ea voise conducerea cazului, o pretinsese de fapt, şi acum povara anchetei o zdrobea. Era prea obosită să gândească şi prea agitată să doarmă. Se întrebă dacă aşa te simţi în timpul unei căderi nervoase şi apoi alungă gândul acesta fără milă. Jane Rizzoli nu şi-ar permite niciodată să fie aşa de penibilă, încât să sufere o cădere nervoasă. În cursul carierei ei fugărise un suspect pe un acoperiş, spărsese uşi şi se confruntase cu propria moarte într-o pivniţă întunecată.
Omorâse un om.
Dar până în acest moment, nu se simţise niciodată atât de aproape de prăbuşire."
"...Orice idealizare face viaţa mai săracă. S-o înfrumuseţezi înseamnă să-i îndepărtezi caracterul complex - înseamnă s-o distrugi.(...) Istoria e făcută de oameni, dar ei n-o fac în capul lor. Ideile care se nasc în conştiinţa lor joacă un rol neînsemnat în mersul evenimentelor. (...) Nimeni nu poate spune ce formă poate lua în viitor organizarea socială."
O mână de personaje prinse într-o existenţă mediocră într-o Londră de secol 19 - un proprietar de prăvălie şi familia sa, un fost deţinut politic, un fost student la medicină şi un obscur propagandist literar, autoproclamaţi anarhişti - va reprezenta nucleul acestul roman. "Agentul secret", departe de a fi povestea unui erou spion, este mai degrabă povestea unei vieţi de rutină a personajului Verloc, nici frumos, nici tânăr, nici bogat, dar nici sărac, ce, mai mult din obişnuinţa vremurilor apuse, se află pe statul de plată al unei ambasade străine. Forţat de împrejurări şi văzându-şi ameninţat traiul tihnit, se va lansa într-o "afacere", după cum afirmă un personaj, "având o doză de ciudată stupiditate şi slăbiciune". Vom asista la întâmplările ce se succed cu repeziciunea prăbuşirii pieselor de domino, şi totul se va sfârşi în cel mai surprinzător mod posibil.
Deşi la prima vedere o simplă carte poliţistă, "Ascultă şi mori!" va surprinde cititorul prin modul de redare a acţiunii, dar şi prin subiect. Discursul este fragmentat, iar "întregul" va fi împărţit în instantanee ce se succed cu repeziciune, alternând scenele din viaţa personală a poliţiştilor cu scene de investigaţie, dar şi cu câte o privire în "teatrul de acţiune" al celui urmărit. Nu se zăboveşte suficient asupra nici unui aspect şi impresia generală este că informaţia îi este "servită" cititorului şi depinde de el ce face cu ea. Modul de interacţiune al infractorului cu poliţia, prin scrisori ce cuprind citate din Shakespeare, anagrame, jocuri de cuvinte, ne face să credem că acest ucigaş este un "client" mai vechi al secţiei 87, ceea ce justifică determinarea obsesivă a tuturor de a-l prinde.
