|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Oare câtă suferinţă poate îndura un om? Care este "pragul de sus" al durerii, momentul în care oroarea îţi va provoca scindarea personalităţii? Şi chiar ajută detaşarea? Sunt întrebări care ne vor asalta pe măsură ce vom citi această carte. Investigarea unei serii de crime oribile ne va purta paşii pe cărări străbătute de poliţişti, legişti, consultanţi criminalişti, dar şi în "hăţişurile" psihologice ale faptelor comise, şi ale implicaţiilor lor. Vom vedea că, dincolo de investigaţie, anchetatorii încearcă să-şi desfăşoare viaţa proprie, deşi cu toţii sunt afectaţi la nivel personal. Poate asta face diferenţa între a fi uman şi ..."bestie". Şi totuşi se încearcă şi o înţelegere a criminalului, nu neapărat pentru a-i găsi o scuză, ci pentru că omul va fi întotdeauna fascinat atât de "Frumos", cât şi de "Urât", pe care va încerca să-l analizeze şi să-l disece: "...soarta victimelor e cu mult mai cumplită decât a lui.
"Experienţa îl învăţase că o răsturnare de situaţie nu era decât un dezechilibru temporar: până şi cele mai oribile evenimente din viaţa lui fuseseră în cele din urmă compensate de noroc. Principiul după care se călăuzea dintotdeauna era concentrat într-un singur cuvânt: naixin. În limba chineză asta însemna "răbdare", dar pentru Strigoi cuvântul avea şi un alt sens. Echivalentul englezesc ar fi fost "toate la timpul lor". Contrabandistul supravieţuise vreme de peste patruzeci de ani tocmai pentru că depăşise greutăţile, pericolele şi suferinţa."
"Maimuţa de piatră" reprezintă o nouă reuşită a seriei Lincoln Rhyme, în care Jeffery Deaver îşi foloseşte întreg arsenalul de scriitor de top, reuşind să capteze atenţia cititorului atât prin povestea în sine, cât şi prin discursurile alternative ce vizează, pe rând, diferite personaje.
"Cărţile sunt porţi care te poartă spre libertate (...) Cu ele înveţi, te educi, călătoreşti, visezi, îţi imaginezi, trăieşti alte vieţi şi o înmulţeşti pe a ta de o mie de ori.(...) Şi astfel, Teresa descoperi că ceea ce nu era altceva decât un obiect inert din cerneală şi hârtie căpăta viaţă atunci când cineva îi întorcea paginile şi îi parcurgea rândurile, proiectându-şi acolo existenţa, gusturile, virtuţile şi viciile. Iar acum avea certitudinea a ceva ce abia întrezărea la început(...) aceea că nu există două cărţi la fel, pentru că niciodată n-au existat doi cititori la fel. Şi că fiecare carte este, ca fiecare fiinţă omenească, o carte unică, o poveste unică şi o lume aparte."
Într-adevăr "Regina Sudului" este o poveste unică desfăşurată într-o lume aparte, a traficului de droguri şi a violenţei. O poveste unică prin personajul principal, Teresa Mendoza, originară din Mexic, aparent fragilă, dar care refuză să se lase înfrântă de viaţă, ajungând astfel să stăpânească lumea din care nici nu ar fi trebuit să facă parte.
Deşi titlul acestei cărţi ne-ar determina să o considerăm un roman despre artă, descoperim cu plăcere că suntem în faţa unei cărţi poliţiste de factură clasică, care respectă parcă "canoanele" englezeşti, cu o intrigă extrem de complicată şi incitantă. Bineînţeles că este vorba şi despre artă, mai ales că toată acţiunea se desfăşoară în jurul membrilor unui comitet ce se ocupă de picturile celebrului Tiziano, dar în centru vom găsi investigarea unor morţi suspecte.
Fără să te plictisească cu prea multe detalii, autorul te introduce cu măiestrie în cadrul în care se petrece acţiunea, fie că este vorba de Veneţia, Milano sau chiar Franţa.
"Recunoştinţa era ca un câine la călcâiul lui. După câteva blocuri rări pasul fiindcă venise ora lui preferată, seara cu un întuneric matern, ferestre mici şi strălucitoare, feţele de pe stradă la fel de strălucitoare ca ferestrele. În acest moment al zilei se simţea ca într-o Moscovă din ultimele cinci secole şi n-ar fi fost surprins să audă sunetul copitelor prin noroi.(...) Omul nu s-a născut criminal, ci a căzut în greşeală în împrejurări nefericite sau sub influenţa unor elemente negative. Toate delictele mari şi mici îşi au originea în avariţia postcapitalistă, egoism, trândăvie, parazitism, beţie, prejudecăţi religioase sau depravare moştenită."
"Se spune că este nevoie de foarte mult timp pentru a te împăca cu o tragedie. Rămâi ca amorţit. Nu poţi accepta realitatea cumplită. Dar nu este adevărat. Cel puţin, nu pentru mine. Am înţeles pe deplin toate implicaţiile. (...)
Şi, cu toate acestea, moartea este un mare învăţător. Numai că este prea dură.
Aş dori să vă pot spune că prin această tragedie am descoperit ceva, ceva care să-mi fi schimbat fundamental existenţa şi să vă transmit şi vouă această înţelepciune. Dar n-am descoperit nimic. (...) Tragedia este ceva personal. Tragedia îţi grevează sufletul. S-ar putea să nu fii mai fericit. Dar vei fi, în orice caz, mai bun."
"Lincoln Rhyme împărţea oamenii în două categorii: cei care călătoreau şi cei care ajungeau. Unora le plăcea mai mult drumul decât destinaţia. El însuşi era o persoană care ajungea, judecând după natura lui - scopul lui în viaţă era să găsească răspunsuri la întrebări legate de ştiinţă şi de multe ori îi plăceau mai mult soluţiile decât metodele folosite ca să se ajungă la ele."
Iubitorii thriller-ului psihologic trebuie să descopere scrierile lui Jeffery Deaver. Dacă aparent intriga pare să se desfăşoare în mod tradiţional, valul de schimbări de situaţie, ce apare tocmai când mintea cititorului se relaxa în vederea deznodământului, va reprezenta cu adevărat o "figură de stil" aparte. Însăşi alegerea personajului, criminalistul paraplegic, pare extrem de riscantă, dar va transforma întreaga intreaga investigaţie într-o experienţă multisenzorială, Rhyme având nevoie de o analiză atipică a scenei crimei, descrisă cu atâta acurateţe, încât şi cititorul va filtra toate informaţiile prin intermediul propriilor senzaţii.
Deşi este catalogat drept roman poliţist, "Fantoma Trecutului" este o carte pe care cu greu o putem încadra în tiparele unui roman poliţist clasic. Este ceva mai complicată de-atât, iar situarea cărţii în anumite tipare, ar însemna limitarea ei. Este o carte în care, de la prima pagină până la ultima, nimic nu este scris la întâmplare sau în plus. Chiar dacă ai senzaţia că totul "sare" de la o epocă la alta şi de la o acţiune la alta, realizezi că totul se leagă. Este ca şi cum autorul nu ne invită la lectură, ci ne deschide o uşă pentru a-i pătrunde efectiv în gânduri.
Dacă facem abstracţie de existenţa vampirilor (sau mai precis a vampirului) în carte şi a invocatului demon, acest volum reprezintă o excelentă intrigă poliţistă. Nici măcar crimele săvârşite nu par mai violente decât ceea ce ar putea face orice criminal în serie dement. Spre deosebire de alţi poliţişti sau foşti poliţişti, Vicki Nelson - detectiv particular -este surprinzător de "destupată la cap" în ceea ce priveşte întorsătura paranormală luată de cazul pe care încearcă să-l rezolve în paralel cu poliţia. Şi când te gândeşti că toată "tevatura" porneşte de la un puşti tocilar, supărat pe viaţă. Un scenariu absolut actual, dacă ţinem seama de presiunea exercitată asupra celor diferiţi, de şicanele şi de glumele la care sunt supuşi. Dacă ne-am gândi înainte, poate că am putea împiedica următorul caz în care un puşti nemulţumit cu o armă seceră o grămadă de colegi într-o instituţie de învăţământ.
"Prinţul Întunericului pornise la acţiune.
Dyson puse telefonul jos şi simţi un fior de emoţie la gândul celor ce urmau să se întâmple. Îl angajase pe cel mai bun (întotdeauna îi angaja numai pe cei mai buni); acest savant al lumii subterane a terorismului îşi va îndeplini misiunea."
Un thriller la intensitate maximă, "Ora zero" va purta cititorul în miezul unui complot terorist ce poate avea consecinţe dezastruoase. Vom asista fascinaţi la ampla desfăşurare a forţelor de ordine, de la simplul poliţist, până la agenţii diverselor organizaţii guvernamentale, lucrând cu toţii pentru a prinde... un singur om. Teroristul Henrik Baumann este un personaj atipic. Deşi categoric de partea greşită a baricadei, autorul crează acest personaj într-atât de carismatic, încât cititorul se vede iremediabil vrăjit de sud-africanul alb, ucigaş cu sânge rece, de o inteligenţă feroce, ce reuşeşte să pună la cale o operaţiune extrem de bine gândită. Această carismă este folosită şi în cadrul poveştii, creând impresia că priveşti un păianjen ce-şi ţese abil pânza pentru a captura prada.
Vei citi "Ora zero" cu o deosebită plăcere şi vei savura întreaga acţiune alături de personaje , până la ultima filă a cărţii.
