"Acum, forţa mea este o povară, setea permanentă de sânge, un blestem, iar făgăduinţa nemuririi, o cumplită cruce de purtat. Vampirii sunt monştri, criminali. Nu trebuie să uit niciodată, în veci, adevărul acesta. Niciodată nu trebuie să-l las pe monstru să preia comanda. Chiar dacă voi purta pururi vinovăţia pentru ce i-am făcut fratelui meu - alegerea pe care am făcut-o în numele lui - tot va trebui să mă feresc veşnic de calea întunericului pe care e atât de îndârjit s-o urmeze. El se desfată în violenţa şi libertatea noii sale vieţi, în timp ce eu nu pot decât s-o regret."
"Îmi aminteam fereastra circulară. Îmi aminteam statuia sfântului de pe mormântul lui. Şi oamenii care cântau...Ce putea să însemne? m-am întrebat. Demonul acesta este, de fapt, un sfânt? Nu, nu. Un înger rău, căzut în iad. Ce anume? Nu ştiu. Sau poate slujea vreun sfânt, îl venera, aşadar...ce? Dar, fără îndoială, erau amintirile unui muritor. Creatura îşi amintea că avusese un trup omenesc; iar amintirile lui îmi fuseseră lăsate mie, iar eu eram probabil singurul care ar fi putut să le analizeze. (...) În mintea mea s-a născut o idee. De fiecare dată, aminteşte-ţi mai mult. Fii diavolul, cunoaşte-l, şi în cele din urmă, vei afla adevărul despre el. Dacă nici adevărul nu te poate ajuta, atunci ce?"
Într-o epocă victoriană în care apartenenţa la sexul frumos te condamna la o viaţă "de decor", Lady Sarah Kincaid sparge toate tiparele, câştigând respectul şi admiraţia atât a cititorului, cât mai ales pe cea a bărbaţilor care o vor însoţi în aventurile sale. Un val de crime săvârşite în cartierele sărace ale Londrei ascund de fapt interese mult mai sumbre, iar investigaţia, la care va participa şi Sarah, va conduce către arşiţa necruţătoare a deşertului egiptean.
Goana după Cartea lui Thot, un manuscris care se pare că ascunde multiple cunoştinţe secrete şi, în acelaşi timp, o sursă incomensurabilă de energie nu reprezintă o noutate, ci interesul pentru el se pierde în negura timpului: "De trei mii de ani, oamenii au ucis, înşelat şi trădat pentru a ajunge în posesia acestui manuscris (...) în tot acest timp, omenirea nu a învăţat nimic..."
"Un avion american explodând după decolare... trenul Eurostar aruncat în aer la Lille... o bombă detonată în metroul din Washington la o oră de vârf... Gândul îl ducea la o tactică teroristă, cu o frecvenţă sporită, asemănările fiind evidente. Fiecare atentat era menit să provoace haos, să rănească cât mai mulţi oameni, să inducă panică. Erau exemple clasice de acte teroriste, cu excepţia unui singur lucru:
Nimeni nu-şi asuma responsabilitatea."
Întreaga lume a lui Nicholas Bryson se prăbuşeşte când află că viaţa lui şi el ca individ, nu sunt decât creaţia Directoratului, o agenţie multinaţională, ce se implică în conflictele globale. A fost agent de partea binelui, sau de partea răului? Este o întrebare la care, pe parcursul întregii cărţi, eroul nostru încearcă să răspundă, oscilând în permanenţă, pe măsură ce adună piesele propriului puzzle. Fără nici o clipă de respiro, Bryson porneşte în aventura menită să-i facă lumină în viaţă, dar şi să dejoace o conspiraţie de cel mai înalt nivel.
Dinamismul va fi cuvântul de ordine în "Decepţia lui Prometeu", o carte de acţiune, un erou carismatic, adaptabil şi încăpăţânat, un adevărat agent călit în cele mai primejdioase situaţii, carte ce va oferi cititorului satisfacţia unei lecturi de calitate.
"Reflex" ne va aduce continuarea aventurilor teleportului Davy, pe care-l vom regăsi "om serios", căsătorit cu Millie şi colaborator guvernamental NSA. Şi cum bine ştim că atunci când ai un "dar" aparte este cel mai bine să-l ţii pentru tine, Davy va trebui să-şi asume dezvăluirea statutului de "teleport". Adică? Va deveni cobai pentru o organizaţie obscură, iar cititorul va trece îngrozit alături de el, prin chinurile la care este supus. Deşi teleportarea nu pare a fi o boală contagioasă, se pare că "se ia" astfel încât acest al doilea volum al seriei "Jumper" i se va părea cititorului şi mai interesant ca primul.
Dacă "Blestemul Chalionului" ne-a plăcut, vom adora "Paladinul sufletelor". Trecând peste izul de "Chanson de geste" medieval, subiectul ne va dezvălui o lume în care "domniţele la ananghie" nu mai sunt ce erau odinioară. Din abundenţa de personaje a volumului anterior, va trece în prim plan Roina Ista, "nebuna" din "Blestemul Chalionului". Vom remarca, plăcut surprinşi, că nebunia aceasta este de fapt o adâncă spiritualizare a credinţei, iar aventura doamnei ne va purta pe tărâmul luptelor cavalereşti, dar, în egală măsură, şi pe tărâmul zeilor, vrăjitorilor şi demonilor. Pagini deosebit de frumoase se vor aşterne în faţa cititorului, iar pelerinajul Istei, care refuză "lâncezeala" între zidurile cetăţii pentru a porni în călătoria care îi va schimba nu numai ei viaţa, ci multor alte personaje, reprezintă un pretext pentru a aprofunda virtuozitatea folosirii cuvintelor.
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
"Max se uita fix la tigru. Era acolo, cocoţat pe dulapul lui, cu ochii strălucind de o sclipire sinistră atunci când farurile unei maşini care trecea pe stradă iluminau interiorul prăvăliei. Între cei doi, între băiat şi fiară, era tejgheaua, iar pe tejghea era ziarul. Ziarul la care Max nu putea ajunge, fiindcă era paralizat de frică, o teamă copleşitoare cum nu mai simţise niciodată mai înainte. Era o frică umilitoare în care se furişa o revoltă reprimată. De ce îi trebuise neapărat ziarul tatălui său? "
Lăsând în urmă polemica internaţională din jurul cărţilor "Viaţa lui Pi" a scriitorului canadian Martel şi "Max şi felinele" a lui Scliar, polemică menită să justifice sau nu acuzaţia de plagiat a canadianului, scurtul roman "Max şi felinele" te convinge, prin simpla lui parcurgere, de calităţile literare ale autorului brazilian şi te introduce într-un spaţiu extrem de bine surprins şi convingător.
Deşi la început această nouă abordare a poveştilor cu vampiri este un pic derutantă - îţi ia ceva vreme până pricepi diferenţa între moroi, strigoi, dhampiri - reuşeşti totuşi să apreciezi stilul în care este scrisă cartea. Este cam ciudată frenezia religioasă din Academie (au capelă, slujbe, preot, tot "tacâmul") şi până inţelegi legătura profundă dintre cele două prietene, relaţia lor ţi se pare confuză. Dar, încet, încet, pe măsură ce citeşti, vei descoperi modul în care autoarea structurează această societate, iar pe aceşti moroi începi să-i vezi ca pe nişte fiinţe cu anumite abilităţi magice şi cu apetit pentru sânge oferit benevol de donatori. Oricum, toată această delimitare între cei buni şi cei răi, mai precis cei care aleg să fie răi, reuşeşte să umanizeze cumva personajele.
"Indiferent ce face, orice om de pe acest Pământ joacă un rol principal în istoria lumii, (...). Şi , fireşte, nu ştie acest lucru."
Sunt cărţi sau autori citiţi pentru că sunt "la modă". Acesta este şi cazul lui Paulo Coelho. Şi totuşi, în opinia mea, Paulo Coelho face parte din categoria autorilor de ale căror scrieri trebuie să te apropii cu precauţie şi cu o formă de pietate, poate pentru a nu strica frumuseţea şi magia cuvintelor. Sunt autori care nu se citesc nici cu ochii, nici cu mintea, ci cu sufletul, iar faptul că te găseşti în faţa operelor lor, trebuie considerat o mare onoare. Iar dacă doar citeşti cartea şi nu reprezintă pentru tine decât o înşiruire de cuvinte, dacă nu te pune pe gânduri, este un mare păcat.