"Par a fi nebună acum, ştiu. Însă niciodată nu mi-am dat seama că nu am aşa de mult timp. Niciodată n-am auzit tic-tacul ceasului.
Dacă am şti toţi - dacă ar fi o plăcintă cu răvaş pe care s-o deschizi şi să afli cât timp ţi-a mai rămas, oare am trăi vieţi complet diferite? Oare am irosi mai puţin timp? Am aplica mai sârguincios îndemnul carpe diem? Oare?"
Barbara, mamă a patru fete şi soţia lui Mark, se vede înfrântă de destin astfel încât, în puţinul timp rămas, încearcă prin intermediul unor scrisori şi a unui jurnal personal, să transmită ceea ce nu va mai putea prin viu grai celor ce vor rămâne fără ea. Cartea devine atât o impresionantă poveste a unei mame ce încearcă să-şi facă datoria şi dincolo de această lume, cât şi povestea unei familii ce rămâne fără factorul catalizator.
Am citit această carte prin filtru personal, ca pe o punere în scris a propriei drame, cu invidia celui ce nu a beneficiat de vreo scrisoare sau de vreun jurnal, care să îndulcească, poate, realitatea crudă. Cititorul se poate regăsi în personalităţile atât de diferite ale celor patru fiice, cât şi ale celorlalte personaje atinse de pierderea suferită.
"Sârguinţă şi disciplină. Curăţenie şi rugăciune. Agilitate şi mişcare. Agilitate şi sârguinţă. Arn urma aceste instrucţiuni cu aceeaşi uşurinţă cu care asculta cerinţele de a-şi iubi şi respecta toţi fraţii, cele mai importante două reguli din mănăstire, şi a spune întotdeauna adevărul, a treia dintre cele mai importante reguli. Le urma şi pe celelalte, deşi erau mai puţin importante şi uneori chiar greu de înţeles, precum acelea despre orele de culcare şi comportamentul la masă.
Dar nu-i venea greu să urmeze toate aceste porunci divine. Dimpotrivă, era o plăcere. Uneori se întreba cum ar fi fost să fii copil dincolo, în lumea lipsită de sfinţenie."
"Religia, oricare ar fi caracterul şi adevărata ei natură, va împrumuta întotdeauna o nuanţă din obiceiurile şi firea celor celor care o adoptă. Nimic nu poate ilustra mai bine adevărul acestei observaţii decât istoria religiei creştine. Oricine deschide Evanghelia şi o citeşte fără idei preconcepute şi prejudecăţi nu poate să nu recunoască imediat pietatea raţională şi ardentă, bunăvoinţa activă, moralitatea pură, libertatea nobilă faţă de opreliştile lumii, unită cu despovărarea plină de râvnă de toate îndatoririle sociale, pe care le insuflă fiecare pagină a ei. Totuşi, în răsărit găsim această religie degenerată în supersiţie lamentabilă şi subterfugii metafizice (...) în timp ce în apus a asumat un caracter fanatic şi feroce considerând sabia un instrument de convertire superior raţiunii şi argumentului."
Lumina lunii, adolescenţi, fiorul primelor experienţe romantice. O carte care abordează realităţile vieţii de familie, adică impactul pe care îl are recăsătorirea unui părinte asupra copiilor. Nu, nu e o carte greoaie, de analiză psihologică. Este chiar o carte uşurică, în care eroina Shelby ajunge să fie trimisă la reeducare pentru plăcerea noii sale mame vitrege. Şi cum de multe ori "tot răul e spre bine", din această experienţă se alege cu mai mult decât o "periere" a personalităţii. Îl întîlneşte pe El, băiatul rău, care, în spatele fizicului atrăgător şi a "pedigree"-ului impresionant, ascunde ceva mult mai periculos. Un roman despre cum cei bogaţi aruncă responsabilitatea educării "odoarelor" proprii unor străini, despre lipsa de comunicare între adolescenţi şi adulţi, despre atracţia noastră către pericol.
"Pentru prima oară mă simt şi eu pe drumul aventurii. Nu mai sunt sub supravegherea domnului Seurel, în căutare de scoici sau de plante, pe care nici institutorul nu le cunoştea; nu mai sunt nici pe câmpul lui moş Martin, în căutarea acelei fântâni adânci şi sleite, acoperită cu un grătar şi pitită sub atâtea bălării, că totdeauna îmi trebuia mult timp până s-o găsesc... Acum caut ceva şi mai tainic. Caut trecătoarea de care se povesteşte în cărţi: ieşirea la lumină pe care prinţul, zdrobit de oboseală, n-a mai putut-o găsi, rătăcind pe vechiul drum fără zarişte."
O frumoasă aventură, o poveste redată într-un limbaj fără cusur, "Cărarea pierdută" va prezenta în faţa cititorului trecerea dinspre adolescenţă spre maturitate a doi prieteni, Augustin şi Francois. Călătoria iniţiatică a lui Augustin în căutarea iubirii "de poveste" se va transforma într-un ideal de urmat pentru cei doi, deşi par extrem de greu de realizat. Ca mai toate visele şi acesta va deveni o realitate uşor diferită de ce sperau cei doi.
"Cărarea pierdută" este o scriere remarcabilă, iar Alain Fournier un scriitor de excepţie. Pagini minunate, ce se citesc cu o reală plăcere, vor transforma cu siguranţă această carte într-o lectură de referinţă.
"Atlantida a însemnat întotdeauna mult mai mult decât o simplă civilizaţie pierdută.(...) Pentru antici reprezenta fascinaţia celui căzut, măreţia condamnată de aroganţă şi hybris. Fiecare epocă a avut o fantezie proprie despre Alantida, revenind întotdeauna la o lume de o splendoare de neimaginat care a umbrit întreaga istorie. Pentru nazişti a fost locul de origine al Uberman-ului, patria natală a arienilor, lucru care a dus la o căutare dementă în jurul lumii după descendenţi puri din punct de vedere al rasei. Pentru alţii a fost Grădina Raiului, un paradis pierdut."
"Constantine s-a aşezat lângă mine la masa din bucătărie. I-am auzit gleznele umflate trosnind. Mi-a pus degetul mare în palmă şi a apăsat tare, ceva ce amândouă ştiam că înseamnă: Ascultă-mă. Ia aminte la mine.
-în fiece dimineaţă, pân'o să te faci oale şi ulcele, o să trebuiască să iei hotărârea asta.(...)
-Va trebui să te-ntrebi: O să cred ce-o să zică despre mine proştii ăia azi?
A continuat să-şi ţină degetul mare apăsat în palma mea. Am dat din cap în semn că da, înţeleg. În ciuda vârstei, eram destul de deşteaptă încât să pricep că se referea la albi. Şi, deşi încă mă simţeam groaznic şi ştiam că sunt aproape sigur, urâtă, aceea a fost prima oară când Constantine a vorbit cu mine ca şi cum n-aş fi fost doar copilul alb al mamei mele. Toată viaţa mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul mare al lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred."
"E o vorbă pe care am ajuns să o cred de când sint detectiv: Nu îţi închipui că nu sînt crocodili doar fiindcă apa e liniştită.
Apa chiar părea liniştită în ziua aceea. Fetiţa mea, Jannie, se juca cu pisica Rosie ţinînd-o de labele din faţă şi silind-o să danseze. Îi cînta cu o voce suavă un cîntecel de copii.
Trandafirii sînt roşii, violetele sînt albastre... Era un moment şi o imagine pe care nu aveam să le uit."
Pentru împătimiţii genului, James Patterson şi scrierile lui nu mai reprezintă demult o surpriză. Din clipa în care deschizi cartea te aştepţi la un thriller de calitate, la o acţiune alertă şi la schimbări bruşte de situaţie. Însă "Trandafirii sînt roşii" reuşeşte să potenţeze toate aceste calităţi conjugându-le şi un erou memorabil, pe doctorul detectiv Alex Cross. Scindat între datoria faţă de familie şi între obsesiva dedicaţie faţă de investigaţiile sale, Alex Cross captează atenţia cititorului, care îi va urmări evoluţia cu sufletul la gură. Prin iureşul de întâmplări autorul va juxtapune şi un adversar pe măsura eroului, suspansul crescând cu fiecare pagină până la limite îngrijorătoare.
"E adevărat că se străduia să-l cunoască pe Lander ca să se folosească de el, dar cine oare este un ascultător dezinteresat? Ar fi putut să facă enorm de mult pentru el, dacă scopul ei nu ar fi fost crima.
Francheţea lui absolută şi propriile ei deducţii îi deschiseseră multe ferestre care-i permiteau să privească în trecutul lui. Prin ele vedea cum se făurise arma ei.(...) Forţa morice a lui Lander o reprezenta ura, dar ura lui venea din suferinţă şi nebunie."
Un veteran de război se întoarce împotriva celor ce l-au trimis în mijlocul atrocităţilor, fapt care i-a răpit şi liniştea personală pentru totdeauna, dar l-a lăsat şi fără familie. Un astfel de om este, fără îndoială, extrem de atrăgător pentru grupările teroriste. Astfel Michael Lander devine un instrument periculos în slijba grupării Septembrie Negru. Evenimentele se vor desfăşura într-un ritm alert, perspectiva alternând între cea a teroriştilor şi cea a agenţilor guvernamentali. De remarcat este imparţialitatea autorului în analizarea atât a eroilor pozitivi, cât şi a celor negativi, parcă punctând pe faptul că în războiul terorismului linia pozitiv / negativ nu este aşa de bine marcată, ambele tabere făcându-se vinovate de fapte discutabile, cititorul nesesizând nici o clipă "alunecarea" spre vreuna din părţi.
"Aceasta este o carte despre importanţa vieţii sociale a copiilor, despre tendinţa inevitabilă a acestora de a-şi chinui şi respinge colegii şi despre puterea terapeutică a prieteniei. Orice profesor şi părinte priveşte în fiecare zi cum decurg relaţiile dintre copii.(...) Foarte puţini adulţi înţeleg pe deplin ce se întâmplă, de fapt, atunci când copiii rănesc sentimentele celorlalţi, când se tachinează şi se trădează reciproc. Sunt oare copiii pur şi simplu "răi"? De ce este atât de greu să împiedicăm copiii să se excludă unii pe alţii? De ce unor copii le este atât de greu să îşi facă prieteni? Cum obţin alţii atâta popularitate? Şi de ce se mulţumesc unii copii cu un prieten sau doi, fără să le pese dacă sunt populari, în timp ce aceasta este pentru alţii o chestiune de viaţă şi de moarte?
Sper ca până la finalul acestei cărţi să fi găsit răspunsuri la aceste întrebări, dar şi la multe alte întrebări deconcertante."
O frumoasă şi mai ales utilă carte de parentaj, "Prieteni buni, duşmani aprigi" va încerca să ghideze părintele prin urzeala vieţii sociale a copilului, trecând prin principalele puncte demne de atins ca prieteniile devotate ce se leagă la vârste fragede, prin luptele pentru popularitate, dar şi prin angoasa parentală în ceea ce priveşte cruzimea socială.