|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"A fost un joc. Un simplu joc stupid. Dar ca orice alt joc, a fost nevoie doar de o singură mişcare neinspirată pentru a opri jocul şi a aminti tuturor cât de uşor e să răneşti oameni."
În lumea complicată a politicii americane, cei ce duc "greul" şi muncesc efectiv în furnicarul de pe Capitol Hill îşi permit indulgenţa de a se juca. Pariuri nevinovate asupra sorţii unor legi obscure se vor transforma rapid în ceva mult mai periculos şi categoric letal. Rămas ultimul pion pe tabla de şah, Harris Sandler încearcă să descopere ce se ascunde în spatele acestui joc aparent nesemnificativ, care l-a transformat într-o ţintă în mişcare. Ajutat de adolescenta Viv, vor goni nebuneşte în încercarea de a deslega "iţele" complicatei acţiuni. Şi cum "prima regulă a politicii era: Nu subestima nici cea mai neînsemnată persoană.", se pare că Vic va reprezenta o parte extrem de importantă a acestei aventuri.
"Mă uit prin găurile umbrelei din iarbă de mare la cel mai albastru cer - un albastru de vară, un albastru mediteranean - şi scot un oftat de mulţumire. Soţul meu - soţul meu frumos şi sexy, cu bustul gol şi pantaloni scurţi făcuţi dintr-o pereche de blugi - citeşte o carte care prezice prăbuşirea sistemului bancar occidental. Din câte îmi pot da seama, se citeşte pe nerăsuflate. Nu l-am văzut niciodată stând atât de liniştit. Seamănă mai mult cu un student decât cu un CEO al uneia dintre cele mai mari companii private din Statele Unite."
Iată spumosul final al controversatei trilogii "Fifty Shades". Dacă în volumul întâi cuplul Anastasia Steel - Christian Gray părea cum nu se poate mai nepotrivit şi cititorul nu întrezărea nici o şansă reală de evoluţie pozitivă a relaţiei, în această ultimă parte, cei doi protagonişti sunt căsătoriţi. Treptat se dezvăluie din ce în ce mai mult din trecutul întunecat al frământatului Domn Gray, iar Anastasia îşi păstrează aceeaşi "pendulare" între supunere şi revoltă, ceea ce, trebuie să recunoaştem, dă întreg şarmul personajului.
Alte conflicte, atât interne cât şi externe, magistral dezvoltate de autoare, îţi vor capta interesul, iar toate firele ce te-au adus până în acest punct al lecturii vor fi soluţionate satisfăcător.
"Noi, rătăcitorii, mereu în căutarea drumului cel mai singuratic, nu începem niciodată o zi acolo unde s-a terminat cea dinainte; şi niciodată răsăritul nu ne găseşte unde ne-a lăsat apusul soarelui.
Chiar când pământul doarme noi călătorim,
Fiindcă suntem seminţele unei plante îndârjite şi stă în maturitatea şi bogăţia inimii noastre să fim daţi şi răspândiţi în vânt."
"Atunci, în vremurile îndepărtate ale adolescenţei sale, familia era bogată şi puternică. Slugi, cerşetori, copii sărmani, femei umile, oaspeţi din ţinuturile învecinate însufleţeau ograda. Un pescar venea în fiecare zi să aducă păstrăvi.
Darurile ieşeau şi intrau. Câte un oaspete zăbovea în casa familiei Decherchi câte patru sau cinci zile şi masa era veşnic întinsă.(...)
Ea luase parte la toate evenimentele familiei, în casa aceea unde o zvârlise destinul, aşa cum vântul de martie azvârle sămânţa pe stâncă, lângă arborele ce stă să cadă. Şi crescuse aşa, ca iedera, încolăcindu-se pe trunchiul bătrân, lăsându-se doborâtă de ruina care-l smulge din rădăcini."
Un decor sard, o familie de bogătaşi scăpătaţi în urma vieţilor irosite şi o frescă a unei mici comunităţi reprezintă esenţa romanului "Iedera". Personaje pitoreşti se vor perinda prin faţa ochilor tăi, dar, deasupra tuturor, se va ridica Annesa care, deşi nu pare să aibe vreo importanţă, fiind acea fiinţă luată "din milă" şi din generozitatea marii familii Decherchi, se va dovedi liantul întregii acţiuni, acea "iederă" ce se înfăşoară în jurul bătrânelor ziduri ale conacului.
"...eşti un copil al universului. Aparţii acestei frumoase existenţe. Existenţa aceasta a avut nevoie de tine, altminteri nu te-ai fi aflat aici. Şi a avut nevoie de tine aşa cum eşti tu, altminteri nu te-ar fi creat în felul în care eşti. Nu încerca, deci, să fii altcineva.(...) Aparţii universului! Nu eşti un străin. Nu eşti aici în mod accidental; eşti în mod intrinsec necesar. Reţineţi că cea mai mare nevoie în viaţă e de a şti că e nevoie de tine, iar dacă poţi să simţi că întreaga existenţă are nevoie de tine, vei deveni extrem de voios, vei fi impulsionat!(...) Nu eşti nenecesar, nu eşti de prisos; ai o însemnătate uriaşă."
"Frica poate fi un lucru îngrozitor.
Dar tu mi-ai spus că trebuie să dau piept cu lucrurile înfricoşătoare şi că, de cele mai multe ori, asta le face să dispară."
Nimeni nu provoacă un mare lord columbian al drogurilor. Rico Chavez s-a asigurat întotdeauna de asta. Dar când cineva o face, şi, pe deasupra, mai este şi femeie, trebuie să-şi înveţe lecţia... Elena Kyler va porni în aventura vieţii ei, fără voie, victima unei lumi guvernate de violenţă şi unde banul este mai presus de orice lege. Aproape un scenariu de film, "Să nu crezi în nimeni" va fi o lectură impresionantă de alertă, un montagne russe al cuvintelor şi al acţiunii, o carte despre forţa impresionantă ce izvorăşte din iubire, o carte despre curaj, despre prietenie, despre loialitate şi despre dragostea pe care o găseşti în cele mai neaşteptate circumstanţe, o carte ce se citeşte lejer şi rapid, o alegere bună pentru evadarea din cotidian.
"Deseori adevăratele tragedii ale vieţii se petrec într-o manieră atât de neartistică încât ne rănesc prin violenţa lor crudă, incoerenţa lor absolută, precaritatea absurdă a sensului, totala lipsă de stil. Ne afectează la fel cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia unei forţe brutale şi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuşi, viaţa ne este traversată de o tragedie care posedă elementele artistice ale frumosului. Dacă aceste elemente ale frumosului sunt reale, atunci ele apelează pur şi simplu la capacitatea noastră de a simţi efectul dramatic. Brusc ne dăm seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau ne aflăm mai curând în ambele posturi. Ne privim şi simpla minunăţie a spectacolului ne farmecă. (...) În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare."
"- Frances, tu crezi în destin? o întrebă Lucius.
Ea rămase o vreme pe gânduri. Credea sau nu credea în destin?
- Eu cred cu-adevărat în coincidenţe, îi răspunse. Cred că anumite lucruri se întâmplă pe neaşteptate ca să ne atragă atenţia, şi mai cred că astfel de momente ar putea chiar să ne afecteze sau să ne schimbe întreg cursul vieţii. Însă nu cred că suntem neputincioşi în faţa unei sorţi implacabile pe care să n-o putem controla. Altfel n-ar avea rost să vorbim despre voinţa noastră. Nu toţi avem puterea de a decide, de a spune da sau nu, de a face sau nu anumite lucruri, de a o porni într-o direcţie sau alta."
Destin sau nu, vremea nefavorabilă din preajma sărbătorilor de iarnă o vor forţa pe Frances Allard să se adăpostească într-un han alături de Lucius Marshall. Scânteia ce se aprinde între cei doi pare cum nu se poate mai nepotrivită, Frances fiind o simplă profesoară, iar Lucius făcând parte din înalta societate. Cum ne aşteptam, intrigile şi bârfele de salon vor fi prezente şi vor pigmenta frumoasa poveste a două suflete ce vor trebui să facă faţă prejudecăţilor societăţii.
"Moartea nu vine chiar pentru toţi dintre noi, şi nici trecerea timpului nu ne şterge treptat amintirea, şi nu ne preface trupul în ţărână. (...)Eu am învins moartea. Eu nu mai sunt un efemer vizitator al lumii. Sunt stăpânul ei şi am o întreagă eternitate la dispoziţie ca s-o fac să se aplece în faţa voinţei mele."
"Max se uita fix la tigru. Era acolo, cocoţat pe dulapul lui, cu ochii strălucind de o sclipire sinistră atunci când farurile unei maşini care trecea pe stradă iluminau interiorul prăvăliei. Între cei doi, între băiat şi fiară, era tejgheaua, iar pe tejghea era ziarul. Ziarul la care Max nu putea ajunge, fiindcă era paralizat de frică, o teamă copleşitoare cum nu mai simţise niciodată mai înainte. Era o frică umilitoare în care se furişa o revoltă reprimată. De ce îi trebuise neapărat ziarul tatălui său? "
Lăsând în urmă polemica internaţională din jurul cărţilor "Viaţa lui Pi" a scriitorului canadian Martel şi "Max şi felinele" a lui Scliar, polemică menită să justifice sau nu acuzaţia de plagiat a canadianului, scurtul roman "Max şi felinele" te convinge, prin simpla lui parcurgere, de calităţile literare ale autorului brazilian şi te introduce într-un spaţiu extrem de bine surprins şi convingător.
