|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Nu vei trăi pentru totdeauna, nici un om şi nici un lucru nu trăiesc veşnic. Nimic nu este nemuritor. Doar nouă ne este dat să ştim că trebuie să murim. Iar acesta este un dar însemnat, darul individualităţii. Căci avem doar ceea ce ştim că trebuie să pierdem, ceea ce suntem dispuşi să pierdem...acea conştiinţă de sine care este suferinţa noastră, dar şi comoara, umanitatea noastră, nu durează. Se schimbă, se pierde ca un val pe mare.(...) Sunt două părţi, Arren, două care împreună fac una: lumea şi umbra, lumina şi întunericul. Cei doi poli ai Balanţei. Viaţa izvorăşte din moarte, iar moartea izvorăşte din viaţă: fiind contrare, tânjesc una după alta, îşi dau naştere una celeilalte şi renasc mereu. Şi, o dată cu ele renaşte totul, floarea din măr, lumina stelelor. În viaţă este moartea. În moarte este renaşterea. Aşadar, ce este viaţă fără de moarte? Viaţa neschimbată, interminabilă, eternă?
"Din pricina dorinţelor noastre mistuitoare, spune Buddha, ne dorim ca lucrurile să fie uşor de înţeles. Simplificăm, concretizăm sau permanentizăm experienţe sau sentimente care sunt, prin însăşi natura lor, trecătoare sau efemere. Procedând în acest fel, ne definim pe noi înşine prin stările noastre de spirit şi prin gândurile noastre. De exemplu, nu lăsăm să fim de la natură aşa cum suntem noi înşine, fericiţi sau trişti; ne propunem să devenim o persoană fericită sau una tristă. Aceasta este tendinţa cronică a minţii ignorante sau amăgitoare să facă "lucruri" din ceea ce nu este niciun lucru. Când înţelegi că este vorba despre o dorinţă mistuitoare, această înclinaţie începe să se zdruncine; nu mai are nici un sens să vezi permanenţă acolo unde nu există aşa ceva. Materialul din care ne construim identităţile noastre devine inutil şi se fărâmă când acoperişul ignoranţei este spulberat."
Dorinţa de echilibru mental a omului modern l-a determinat pe acesta să caute răspunsuri în culturi şi religii ce se îndepărtează vizibil de tumultul vieţii cotidiene. Astfel noi cercetări au luat fiinţă şi, surprinzător, a reieşit că abordarea modernistă are multe puncte comune cu tehnicile antice de echilibrare a individului.
"În clipa în care Giff părăsi cabina, Sidony îşi aminti cum îşi concentrase gândurile asupra lui în ziua precedentă pentru a nu auzi din gura lui Gredin lista caznelor cumplite pe care le-ar fi putut folosi Fife împotriva ei. Imaginea lui Giff îi alinase temerile. În acel moment, închipuindu-şi-l cum avea să o predea unui episcop sever care, oricum ar fi fost se afla sub stăpânirea lui Fife, îi venea să-l scuture pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ."
În asprul decor scoţian, cu oameni la fel de aspri şi neînfricaţi, Sidony Macleod va fi atrasă într-un tumult de evenimente menite să apere o tainică comoară a Templierilor. Misiunea dificilă îl are ca personaj central pe Giffard Maclennan, regele furtunilor, un aprig cavaler ce înfruntă atât furia apelor cât şi primejdiile de pe uscat. Cei doi vor porni într-o cursă contracronometru pentru a zădărnici ambiţiile uzurpatoare ale fiului regelui Scoţiei, contele Fife, şi a feri întreaga naţiune de lupte sângeroase.
" -Păreţi a fi un maniac al controlului.
Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri.
-Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nici o umbră de umor în zâmbet.
Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou.
De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta!
-În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă."
Deşi este catalogat drept roman poliţist, "Fantoma Trecutului" este o carte pe care cu greu o putem încadra în tiparele unui roman poliţist clasic. Este ceva mai complicată de-atât, iar situarea cărţii în anumite tipare, ar însemna limitarea ei. Este o carte în care, de la prima pagină până la ultima, nimic nu este scris la întâmplare sau în plus. Chiar dacă ai senzaţia că totul "sare" de la o epocă la alta şi de la o acţiune la alta, realizezi că totul se leagă. Este ca şi cum autorul nu ne invită la lectură, ci ne deschide o uşă pentru a-i pătrunde efectiv în gânduri.
"Viaţa e atât de agitată aici uneori, încât mă amăgesc gândindu-mă că există un sens mai profund al lucrurilor, însă, în realitate, fiecare are problemele lui, viaţa lui, care este separată de a mea. Oamenii mă văd, vorbesc cu mine, ba chiar mă laudă spunându-mi cât sunt de minunată, după care se duc la casele lor şi nici nu se mai gândesc la mine. Sunt doar o prezenţă trecătoare în schema lor generală de existenţă. Apar şi dispar din viaţa oamenilor, la fel cum şi ei apar şi dispar din viaţa mea. Relaţiile se opresc întotdeauna la faza aceasta, neajungând niciodată la un contact profund. Mă întreb din ce cauză."
"În clipa când am ieşit afară, aromele şi sunetele Manhattanului m-au învăluit, invitându-mă să-l explorez. (...)
Informaţiile senzoriale erau uluitoare - mirosul gazelor de eşapament, amestecat cu cel de mâncare dinspre rulotele vânzătorilor, strigătele negustorilor ambulanţi şi cântecele muzicanţilor de pe străzi, chipurile, stilurile şi accentele copleşitor de stranii, minunăţiile arhitecturale absolut uluitoare... (...)
Adevăraţii newyorkezi traversau drept prin mijlocul acestei nebunii, iar iubirea lor pentru acest oraş era la fel de confortabilă şi de familiară ca pentru perechea preferată de pantofi. Nu se uitau cu o încântare romantică la aburul ce ieşea unduitor din gurile de aerisire din trotuare şi nici măcar nu clipeau atunci când pământul se zguduia sub picioarele lor, în timp ce metroul mugea din strafunduri; eu, în schimb, rânjeam ca o proastă şi-mi ridicam degetele de la picioare. New York era o iubire cât se poate de nouă pentru mine. Ochii îmi străluceau de încântare şi asta se vedea prea bine."
"Nu-mi dădusem seama că-mi ţineam respiraţia. Nu voiam să respir în camera fetiţei. Dacă nu respiram, poate voi putea ieşi spunându-mi că n-am intrat niciodată acolo, că nu s-a întâmplat nimic, că acest copil de cinci ani nu a dispărut, iar tatăl ei nu a murit.
Am simţit o apăsare care nu era oboseală, ci doar conştiinţa faptului că trăiesc într-o lume în care copii pot dispărea fără urmă din camere frumoase, pline de nevinovăţie, ca asta."
Moartea suspectă a unui detectiv particular şi dispariţia misterioasă a soţiei şi a fiicei acestuia declanşează o investigaţie amplă atât din partea autorităţilor cât şi din partea familiei, prin angajarea lui Lincoln Perry şi a partenerului său.
Redată la persoana întâi, prin intermediul carismaticului detectiv particular Perry, acţiunea va fi de proporţii, desfăşurându-se pe mai multe planuri, magistral împletite. Vei beneficia de o lectură de calitate, în care autorul va îmbina perfect elementele intrigii complexe, cu o grijă deosebită a detaliilor, dar şi cu marcarea, prin fraze scurte, şi la obiect, a sentimentelor. În caruselul impresionant al personajelor, vom descoperi caractere diferite, extraordinare de bine creionate, care se potrivesc minunat în contextul dat.
Deşi titlul acestei cărţi ne-ar determina să o considerăm un roman despre artă, descoperim cu plăcere că suntem în faţa unei cărţi poliţiste de factură clasică, care respectă parcă "canoanele" englezeşti, cu o intrigă extrem de complicată şi incitantă. Bineînţeles că este vorba şi despre artă, mai ales că toată acţiunea se desfăşoară în jurul membrilor unui comitet ce se ocupă de picturile celebrului Tiziano, dar în centru vom găsi investigarea unor morţi suspecte.
Fără să te plictisească cu prea multe detalii, autorul te introduce cu măiestrie în cadrul în care se petrece acţiunea, fie că este vorba de Veneţia, Milano sau chiar Franţa.
"Cântecul se înalţă de peste tot
Şi din toate...
Devenim uriaşi
Cu ochi de stele
Sau noapte,
Îmbrăcaţi în lauri
Sau alte haine
Aduse de eternitate."
(Fragment din "Cântecul")
Emoţie, culoare, cântec, oniric şi peste toate se ridică stăpân absolut cuvântul. Cuvântul care este stors, îmbinat, îmbrăţişat, iubit şi folosit cum nu se poate mai plastic în aceste "Poezii pe ape".
Cititorul, chiar dacă nu se opreşte prea des la acest gen literar, va fi iremediabil vrăjit de muzica autentică a cuvintelor, a asocierilor surprinzătoare şi a frânturilor de vis şi viaţă închise adânc în sufletul autoarei şi care erup vulcanic în versuri de o frumuseţe nepământeană. Citind, te laşi purtat pe ape, te laşi legănat pe "degete prelungi, cântătoare" şi te îmbeţi în aroma şi culoarea unui limbaj artistic de excepţie.
Pentru cei ce vor să guste, să simtă, să trăiască, să vibreze cântec, "Poezii pe ape" reprezintă alegerea firească şi salutară.
