L-aţi uitat pe Thomas Covenant, Necredinciosul, autor de bestseller şi actual lepros, prins în mijlocul evenimentelor din Tărâm? Aşa credeam şi eu... Pentru că un asemenea personaj nu poate fi uitat aşa, cu una cu două. "Războiul Uriaşilor" ne va readuce în atenţie un Thomas Covenant confuz, ce nu poate înţelege de ce Tărâmul continuă să-l atragă, deşi, în opinia lui, nu reprezintă decât un miraj, şi asta : "Pentru că viaţa nu e aşa. Leproşii nu se vindecă. Oamenii lipsiţi de ochi nu încep dintr-odată să vadă. Asemenea lucruri nu se întâmplă. Cumva suntem trădaţi. Propriile... propriile noastre nevoi pentru ceva ce nu avem ne seduc în felul ăsta." Pe lângă el vom descoperi cu surprindere că acest Tărâm reprezintă un loc de refugiu şi pentru Hile Troy. Acesta, născut fără ochi, va ajunge în Tărâm Warmark, conducător de oşti. Cititorul îl va percepe precum opusul lui Thomas Covenant, un soi de revers al medaliei.
"Cum e făcută lumea. Adevărul care te înconjoară, limpede ca lumina zilei. Noaptea e întunecoasă şi plină de spaime, ziua strălucitoare şi frumoasă şi plină de speranţă. Una este neagră. Cealaltă albă. Există gheaţă şi există foc. Ură şi iubire. Amar şi dulce. Bărbat şi femeie. Durere şi încântare. Iarnă şi vară. Rău şi bine. (...) Moarte şi viaţă. Peste tot, contrarii. Peste tot, lupta."
"Reflex" ne va aduce continuarea aventurilor teleportului Davy, pe care-l vom regăsi "om serios", căsătorit cu Millie şi colaborator guvernamental NSA. Şi cum bine ştim că atunci când ai un "dar" aparte este cel mai bine să-l ţii pentru tine, Davy va trebui să-şi asume dezvăluirea statutului de "teleport". Adică? Va deveni cobai pentru o organizaţie obscură, iar cititorul va trece îngrozit alături de el, prin chinurile la care este supus. Deşi teleportarea nu pare a fi o boală contagioasă, se pare că "se ia" astfel încât acest al doilea volum al seriei "Jumper" i se va părea cititorului şi mai interesant ca primul.
Dacă în volumul anterior totul era sumbru şi ameninţarea îşi întindea tentaculele asupra celor două lumi, în această carte răul devine palpabil. În lumea lui Elyon, roşul va deveni culoarea predominantă, pentru că totul este un război, o confruntare sângeroasă, nesfârşită şi obositoare între puţinii rămaşi fideli legilor lui şi "Marii Romanţe" şi "scabioşii ", acei dintre ei a căror minte fusese otrăvită de înşelătorie. Salturile între cele două lumi devin din ce în ce mai dramatice odată cu precipitarea acţiunii, şi Thomas Hunter va descoperi noi legături între aceste două lumi. Cumva existenţa unui univers paralel, deci nu o lume de vis, devine posibilă: "Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume." Stranie, dar absolut adevărată, mi se pare surprinderea atitudinii umane în faţa unei iminente dispariţii: războiul total. Dacă nici o tragedie nu ne poate uni, atunci mai merităm să fim salvaţi?
"Frica şi ura se citesc în ochii tăi. Pentru tine sunt un monstru(...). Dar a venit timpul să bagi de seamă şi să vezi bestia din tine. Ţi-am trezit teama, dar a venit timpul să-ţi câştig respectul. Ascultă-mi povestea, simte sângele ce-mi curge prin vene şi fii recunoscător: eu am purtat sabia, nu tu. Orcii, născuţi pentru bătălie, sunt meniţi să câştige pacea pentru toţi."
Întâlneşti din când în când câte o carte despre care îţi vine greu să vorbeşti. De ce? Pentru că ai senzaţia că, dacă spui ceva, risipeşti magia. Într-un cuvânt, este vorba despre magia autoarei de a crea o lume atât de detaliată, încât nu îţi poate da decât impresia de real, o descriere atât de amănunţită, încât nu poţi să nu fii parte integrantă a acestei lumi. Despre ce este vorba? Despre Umanitate, pur şi simplu. Despre faptul că, a fi om, înseamnă mult mai mult decât apartenenţa la această specie, despre limitele umanităţii, grosolan încălcate pentru a oferi "Pâine şi Circ", şi despre faptul că, în mijlocul infernului, puţini dintre noi şi-ar mai păstra această firavă umanitate.
Eroina noastră, Katniss, sfidează atât destinul cât şi cruzimea guvernanţilor, demonstrându-le ce înseamnă să fii cu adevărat Om: " Vreau să fac ceva, aici şi acum, ceva care să-i silească să se ruşineze, să se simtă răspunzători, vreau să-i arăt Capitoliului că, indiferent ce-ar face şi ce ne-ar sili să facem, există o parte a fiecărui tribut pe care n-o poate lua în stăpânire.(...) Că şi eu sunt mai mult decât atât."
"Jocurile Foamei" este o carte despre speranţă, dragoste şi prietenie în mijlocul unui coşmar pe care umanitatea este perfect capabilă să-l facă real.
Încă de la primele pagini eşti copleşit de sentimentul "de acasă". Ca şi volumul anterior, cartea continuă să te fascineze, atât prin felul în care este scrisă, cât şi prin subiect. Continuă călătoria iniţiatică a lui Fitz Chivalry, iar acum urmărim cu interes cum va reuşi să jongleze între a stăpâni Meşteşugul, dar şi Harul. Astfel legătura cu prinţul Verity, unchiul său, se adânceşte, devenind mai mult omul lui decât al regelui, mai ales că aşa poate experimenta şi desăvârşi Meşteşugul.
Oare câtă suferinţă poate îndura un om? Care este "pragul de sus" al durerii, momentul în care oroarea îţi va provoca scindarea personalităţii? Şi chiar ajută detaşarea? Sunt întrebări care ne vor asalta pe măsură ce vom citi această carte. Investigarea unei serii de crime oribile ne va purta paşii pe cărări străbătute de poliţişti, legişti, consultanţi criminalişti, dar şi în "hăţişurile" psihologice ale faptelor comise, şi ale implicaţiilor lor. Vom vedea că, dincolo de investigaţie, anchetatorii încearcă să-şi desfăşoare viaţa proprie, deşi cu toţii sunt afectaţi la nivel personal. Poate asta face diferenţa între a fi uman şi ..."bestie". Şi totuşi se încearcă şi o înţelegere a criminalului, nu neapărat pentru a-i găsi o scuză, ci pentru că omul va fi întotdeauna fascinat atât de "Frumos", cât şi de "Urât", pe care va încerca să-l analizeze şi să-l disece: "...soarta victimelor e cu mult mai cumplită decât a lui.
"Actul pur al creaţiei îi aprindea imaginaţia, iar vraja caldă a mândriei şi înflăcărării ei îl păstrase arzând ca un fulger, nu pentru secunde sau fracţiuni de secundă, ci timp de cinci luni într-o unică descărcare de energie prelungă şi sălbatică care părea să creeze peisajul pământului din neant doar prin forţa strălucirii ei - dealuri şi piscuri, copaci aplecaţi în vântul pasional, oameni ai nopţii, toate aduse la viaţă de către săgeata albă lovind cerurile din arcul de lumină al scrierii lui. Când terminase se simţise secătuit şi satisfăcut ca şi cum întreaga iubire din viaţa lui s-ar fi exprimat printr-un singur act."
"Quirke avu senzaţia că în casă pătrunde ceva purtat de vânt, ceva uşor şi neauzit, ca zăpada de afară. Deodată era obosit, mai obosit decât fusese vreodată în viaţa lui. Se simţea ca şi cum ar fi ajuns la capătul drumului, un drum pe care mergea de atâta timp, că înaintarea căznită începuse să i se pară o odihnă; dar o odihnă care nu aducea uşurare, ci făcea oasele să îl doară, inima să i se zbată şi mintea să îi amorţească. Undeva, pe drumul acesta greu, pesemne că se rătăcise."